Între bunăvoință și limite: Povestea unei prietenii la granița răbdării

— Irina, deschide, te rog! Am nevoie de puțină sare… și dacă ai și niște lapte, ar fi perfect!
Vocea Marianei răsuna strident pe holul blocului, iar eu, cu mâinile încă ude de la vase, mă uitam neputincioasă spre ușă. Era a treia oară săptămâna asta când Mariana venea neanunțată. De fiecare dată, cu altă rugăminte: ba un ou, ba detergent, ba să-i țin copilul două ore „că are ea ceva urgent”.

M-am uitat spre ceas. Era aproape ora șapte seara, iar Maria, fetița mea, se juca deja cu Ilinca, fiica Marianei, în camera lor. Știam că dacă refuz, copiii vor simți tensiunea. Dar simțeam cum răbdarea mi se topește ca untul uitat pe masă.

Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. Mariana a intrat ca o vijelie, fără să aștepte invitație.

— Vai, Irina, ce bine că ești acasă! Știi cum e, tot timpul uit câte ceva… Și la magazin nu mai apuc să ajung. Poți să mă salvezi și azi?

Am oftat în sinea mea. Nu era prima dată când mă simțeam folosită. Dar ce puteam face? Copiii noștri erau nedespărțiți, iar soțul meu, Radu, mereu îmi spunea să nu fac valuri: „Las-o, Irina, e doar o fază. O să se potolească.”

Dar nu se potolea. Ba chiar părea că Mariana prinde curaj pe zi ce trece. Într-o zi mi-a cerut să-i țin Ilinca peste noapte pentru că avea „o urgență la serviciu”. Altădată a venit să-mi ceară aspiratorul „doar pentru o oră”, dar l-a adus după trei zile și cu rezervorul plin.

Într-o seară, după ce am închis ușa în urma Marianei, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai am intimitate deloc! Parcă trăiesc într-o garsonieră comunistă cu ușile larg deschise!

Radu a ridicat din umeri.

— Știu că te deranjează, dar gândește-te la Maria și Ilinca. Sunt cele mai bune prietene. Dacă te cerți cu Mariana, o să sufere ele.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Între dorința de a fi o vecină bună și nevoia de spațiu personal. Între prietenia copiilor noștri și liniștea mea sufletească.

A doua zi dimineață, când mă pregăteam să plec la serviciu, am auzit din nou bătăi la ușă. Era Mariana, cu ochii roșii de plâns.

— Irina… scuză-mă că te deranjez iar… dar nu mai am cine să mă ajute. Mama e bolnavă, soțul meu e plecat la muncă în Germania… Nu știu ce m-aș face fără tine.

Am simțit un nod în gât. Toată supărarea mea s-a amestecat cu milă și vinovăție. Am lăsat-o să intre și am ascultat-o cum își povestește necazurile. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Știu că exagerez uneori… Dar nu am pe nimeni altcineva aici. Și tu ești mereu atât de amabilă…

Am tăcut o clipă. Apoi am spus încet:

— Mariana, îmi pare rău pentru tot ce treci… Dar și eu am nevoie de timp pentru mine și familia mea. Poate găsim o soluție împreună? Să stabilim niște zile sau momente când putem să ne ajutăm reciproc…

Mariana s-a uitat la mine surprinsă. Apoi a dat din cap încet.

— Ai dreptate… Nici nu mi-am dat seama cât de mult te-am împovărat.

Am simțit cum o piatră mi se ridică de pe inimă. Am vorbit mult în acea dimineață despre limite, despre ajutor și despre prietenie adevărată. Am stabilit împreună reguli simple: să ne anunțăm înainte de a veni una la cealaltă, să nu cerem lucruri decât dacă e cu adevărat nevoie și să ne respectăm timpul liber.

Nu a fost ușor la început. Au mai fost momente stânjenitoare, priviri aruncate pe sub sprâncene sau tăceri apăsătoare când copiii se jucau împreună. Dar încet-încet lucrurile s-au așezat.

Maria și Ilinca au rămas prietene bune. Eu și Mariana am învățat să fim vecine fără să ne sufocăm una pe cealaltă.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am fost prea dură sau prea blândă. Dacă nu cumva granițele astea pe care le-am trasat nu sunt doar ziduri între oameni care au nevoie unii de alții.

Dar apoi îmi dau seama că fără limite sănătoase nu există nici prietenie adevărată, nici liniște acasă.

Oare câți dintre noi tragem de noi până la epuizare doar ca să nu supărăm pe cineva? Unde se termină bunătatea și începe sacrificiul inutil?