Mașina care ne-a despărțit: Povestea unei familii sfâșiate de bani și orgolii

— Nu pot să cred că faci asta, Ioana! Am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea între noi, cu ochii în pământ, rușinată și neputincioasă. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar în bucătăria noastră mirosea a supă de pui și a tensiune.

Totul începuse cu două săptămâni înainte, când mama a rămas cu mașina stricată pe marginea drumului, la ieșirea din oraș. O Dacie veche, dar era tot ce avea pentru a merge la muncă și la piață. Tata nu mai era de mult printre noi, iar eu și Ioana eram singurii ei sprijin. Sau cel puțin așa credeam.

— Nu pot să-i dau gratis, Andreea. Și eu am nevoie de bani! a spus Ioana, privind fix în telefon, evitând privirea mamei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama abia se descurca cu pensia ei mică și cu banii pe care îi mai trimiteam eu din salariul meu de educatoare. Ioana lucra la bancă, avea salariu bun, haine scumpe și vacanțe la munte. Avea două mașini — una nouă și Dacia veche, pe care nu o mai folosea de luni bune.

— Ioana, e mama noastră! Nu poți să-i ceri bani pe o rablă pe care oricum nu o mai folosești! am spus printre dinți.

— Nu e vorba doar de bani. E vorba de principiu. Dacă îi dau gratis, nu apreciază. Și eu am muncit pentru ea!

Mama stătea între noi ca o umbră. Știam că nu vrea să ne certe, dar nici nu voia să fie povară. În seara aceea, după ce Ioana a plecat trântind ușa, mama s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Lasă, mamă… O să-i dau banii. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am simțit că mă sufoc. Cum putea să accepte umilința asta? Cum putea Ioana să fie atât de rece?

În zilele următoare, mama a început să strângă bani. A vândut niște bijuterii vechi de familie — un lănțișor de aur primit de la bunica și două inele pe care le păstra pentru „zile negre”. Apoi a început să meargă pe jos la muncă, ca să economisească banii de autobuz. Eu i-am dat tot ce am putut din salariu, dar nu era suficient.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe mama plângând în fața unei cutii cu poze vechi.

— Mamă… nu merită să te umilești pentru o mașină veche. O să găsim altă soluție.

— Nu e vorba doar de mașină, Andreea. E vorba că nu vreau să vă certați voi două din cauza mea. Ioana are dreptate… Poate am greșit undeva ca mamă.

M-am simțit neputincioasă. Am încercat să vorbesc cu Ioana din nou.

— Ioana, te rog… Mama vinde bijuteriile bunicii ca să-ți dea bani pe Dacie! Chiar nu vezi cât suferă?

— Andreea, nu e problema mea. Eu am nevoie de bani pentru avansul la apartament. Dacă nu vrea mașina, o vând altcuiva.

Am simțit că explodez. Cum putea fi atât de insensibilă? Am început să nu mai dorm nopțile, mă gândeam mereu la mama și la sacrificiile ei tăcute. Mă întrebam dacă nu cumva eu sunt cea nedreaptă — poate că Ioana avea dreptate și fiecare trebuie să-și poarte crucea.

Într-o zi, mama a venit acasă cu un plic în mână.

— Am strâns banii… Merg mâine la Ioana să-i dau.

Am încercat s-o opresc, dar era hotărâtă. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am dus la Ioana acasă și am încercat încă o dată:

— Te rog… Nu-i lua banii! E mama noastră!

Ioana s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Tu nu înțelegi niciodată cât de greu mi-a fost mie! Mereu ai fost preferata ei! Eu am muncit pentru tot ce am!

Atunci am înțeles că nu era doar despre bani sau mașină. Era despre răni vechi, despre gelozii nespuse și frustrări adunate ani la rând.

Mama i-a dat banii și a plecat cu Dacia veche acasă. Dar ceva s-a rupt între noi trei. Nu mai vorbim ca înainte. De Crăciun am stat fiecare separat — eu cu mama la masa mică din bucătărie, Ioana singură în apartamentul nou.

Uneori mă întreb dacă familia noastră mai poate fi reparată sau dacă orgoliul și banii au distrus tot ce aveam mai frumos. Poate că fiecare familie are prețul ei — al nostru a fost o Dacie veche și niște bijuterii de familie.

Oare cât valorează liniștea sufletească? Și câte sacrificii trebuie să facem până când uităm cine suntem cu adevărat?