Planul de pensionare al unui tânăr șef: Când ambiția se lovește de realitate

— Vlad, tu chiar crezi că știi mai bine decât mine cum merge treaba aici? vocea domnului Ilie răsună în biroul mic, cu pereți galbeni, tapetați cu diplome vechi și fotografii prăfuite de la team-building-uri uitate.

Îmi simt obrajii arzând. Nu mă așteptam să reacționeze așa. În mintea mea, totul era clar: Ilie, adjunctul meu de 30 de ani, trebuia să se retragă. Era timpul să aducem sânge proaspăt, idei noi. Dar nu voiam să-l rănesc. Sau poate voiam? Poate era doar orgoliul meu care nu suporta să fie umbrit de experiența lui.

— Ilie, nu e vorba că nu apreciez ce ai făcut… dar cred că ar fi momentul să te gândești la tine. Să te bucuri de nepoți, de liniște. Departamentul are nevoie de o schimbare, îi spun, încercând să-mi maschez nerăbdarea cu un zâmbet fals.

El mă privește lung, cu ochii aceia albaștri care au văzut mai multe decât voi vedea eu vreodată. Își strânge buzele și tace. În tăcerea aia apăsătoare simt cum mi se clatină siguranța.

— Vlad, când ai venit aici, eu te-am învățat tot ce știi. Ți-am arătat cum să vorbești cu oamenii, cum să rezolvi problemele fără scandal. Acum vrei să mă dai la o parte ca pe un scaun vechi?

Nu am răspuns. Mă simt mic. Dar nu pot da înapoi. Am promis conducerii rezultate și schimbare. Și, sincer, vreau să scap de umbra lui.

A doua zi, vestea începe să circule prin birou. Colegii mă privesc altfel. Unii mă evită, alții șușotesc pe la colțuri. Simt cum aerul devine greu. Seara, acasă, soția mea, Irina, mă întreabă:

— Vlad, ești sigur că faci ce trebuie? Ilie e ca un tată pentru mulți acolo…

— Irina, nu înțelegi! Dacă nu fac asta acum, n-o să am niciodată autoritate. Toată lumea îl ascultă pe el!

— Poate pentru că îl respectă… îmi răspunde ea încet.

Mă enervează calmul ei. Mă simt neînțeles. Dar nu renunț.

În zilele următoare, Ilie începe să lipsească tot mai des. Aud că s-a dus la doctor. Cică are probleme cu inima. Mă simt vinovat, dar îmi reprim sentimentul. Trebuie să fiu tare.

La o săptămână după discuția noastră, primesc un telefon de la fiica lui Ilie, Andreea:

— Domnule Vlad, tata e la spital. A făcut un preinfarct. Vreau să știți că tot stresul de la muncă l-a adus aici!

Rămân mut. Nu știu ce să spun. Îmi tremură mâinile pe telefon.

— Îmi pare rău… nu am vrut…

— Nu vă pare rău! Ați vrut doar să scăpați de el! Să vă fie rușine!

Închid telefonul și simt cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

În zilele ce urmează, departamentul merge prost. Oamenii sunt demotivați, proiectele întârzie. Nimeni nu mai râde la glumele mele forțate. Mă simt singur în biroul meu mare și gol.

Într-o seară, după ce toată lumea plecase, găsesc pe birou o scrisoare de la Ilie:

„Vlad,

Am încercat să te învăț tot ce știu despre oameni, nu doar despre cifre și rapoarte. Poate că ai dreptate: e timpul să mă retrag. Dar vreau să-ți spun ceva — respectul nu se impune cu forța și nici cu frica. Se câștigă cu răbdare și inimă.

Sper ca într-o zi să înțelegi asta.

Ilie”

Citesc scrisoarea de zeci de ori. Mă dor cuvintele lui mai mult decât orice ceartă sau reproș.

Acasă, Irina mă găsește plângând pe canapea.

— Vlad… ce-ai pățit?

— Am greșit… Am vrut să fiu șef și am uitat să fiu om.

Ea mă ia în brațe și tăcem amândoi mult timp.

În următoarele luni încerc să repar ce-am stricat. Merg la spital la Ilie cu flori și o carte veche despre pescuit — pasiunea lui secretă. Îi cer iertare sincer.

— Vlad, viața nu e doar despre carieră. Să nu uiți niciodată asta.

Încet-încet, oamenii din departament încep să mă privească altfel. Nu cu teamă sau suspiciune, ci cu o urmă de respect adevărat — cel pe care îl câștigi greu și îl poți pierde într-o clipă.

Acum stau la birou și mă gândesc: oare câți dintre noi sacrificăm oameni buni pe altarul ambiției? Merită vreodată puterea dacă o obții pierzând sufletele celor din jur?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?