Tata și-a găsit fericirea cu altcineva, iar mama s-a pierdut în depresie: E chiar vina lui tata?

— Nu mai vreau să aud de el, Vlad! Nu mai vreau! — vocea mamei răsuna spart prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din Drumul Taberei. Era seară, iar eu stăteam ascuns după ușa camerei mele, cu genunchii la piept și inima bătându-mi nebunește. Tata tocmai plecase, iar mama plângea din nou. Aveam șaisprezece ani și nu mai știam ce să simt: furie, rușine sau doar o oboseală grea, ca o pătură udă aruncată peste suflet.

Totul s-a schimbat într-o zi de martie, când tata a venit acasă cu ochii strălucind altfel. — Vlad, trebuie să vorbim, mi-a spus el atunci, încercând să mă privească în ochi. — Eu și mama ta… nu mai putem continua așa. Am cunoscut pe cineva. O cheamă Camelia. Nu e vina ta. Nu e vina nimănui. Dar eu nu mai pot trăi în minciună.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Tata, omul care mă învățase să merg pe bicicletă în Parcul Moghioroș, care râdea cu poftă la glumele mele proaste, era acum un străin. Mama s-a închis în dormitor zile întregi după ce a aflat. Nu mai gătea, nu mai vorbea cu mine, nu mai ieșea din casă decât ca să-și ia pastilele de la farmacie. — Vlad, nu mă lăsa singură, te rog… — îmi șoptea uneori noaptea, când credea că dorm.

La școală, colegii mă priveau ciudat. Unii știau deja că părinții mei se despart. — Băi, Vlad, ai auzit că taică-tu are pe alta? — m-a întrebat într-o zi Radu, râzând batjocoritor. Am vrut să-l lovesc, dar am fugit spre toaletă și am plâns acolo, rușinat că nu pot face nimic.

Tata venea din ce în ce mai rar. Când venea, aducea mereu ceva: o ciocolată, o carte nouă sau un bilet la meci. Încerca să compenseze absența cu lucruri mărunte. — Vlad, știu că e greu… Dar și eu am dreptul la fericire. Mama ta… nu mai era ea însăși de mult timp. Am încercat ani de zile să o ajut. Nu am reușit.

Dar eu nu puteam să-l iert. Îl vedeam fericit cu Camelia, o femeie zâmbitoare care lucra la bancă și care îi aducea mereu prăjituri făcute în casă. Îl vedeam cum râde din nou, cum merge la teatru și la munte, cum își trăiește viața pe care mama nu și-o mai dorea demult.

Mama însă se stingea pe zi ce trecea. Nu voia să meargă la psiholog. — Ce să-mi spună mie ăia? Că sunt nebună? — răbufnea ea când încercam să-i sugerez ajutorul unui specialist. Mânca puțin, dormea mult și plângea des. Uneori mă trezeam noaptea și o auzeam vorbind singură: — De ce m-ai lăsat? Ce are ea și n-am eu?

Într-o zi am găsit-o leșinată în baie. Am sunat disperat la 112 și am stat lângă ea până au venit paramedicii. — E doar oboseală și stres, mi-au spus ei blând. Dar eu știam că e mai mult de atât.

După acel episod, tata a venit acasă și au avut o discuție lungă în bucătărie. Eu ascultam de după ușă:
— Nu pot să te ajut dacă tu nu vrei să fii ajutată! — spunea tata cu voce tremurată.
— Ai găsit pe alta! Cum să mă mai ridic după asta? — răspundea mama printre suspine.
— Nu e vina ta! Nici a mea! Pur și simplu… ne-am pierdut pe drum.

Am vrut să intru și să țip la amândoi: „Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?” Dar n-am avut curajul.

Au trecut luni întregi așa. Tata încerca să mă ia la el în weekenduri, dar eu refuzam mereu. Îmi era teamă să nu o las singură pe mama. Într-o seară, când am venit acasă de la meditații, am găsit-o privind în gol la televizorul stins.
— Vlad, tu crezi că tata te mai iubește?
— Da, mamă… cred că da.
— Atunci de ce ne-a lăsat?

Nu am știut ce să-i răspund.

Într-o zi am cedat și am mers cu tata la el acasă. Camelia m-a întâmpinat cu un zâmbet cald și mi-a făcut clătite cu dulceață de vișine. Tata părea alt om: relaxat, vesel, plin de viață.
— Vlad, știu că e greu pentru tine… Dar uneori oamenii se schimbă. Și trebuie să învățăm să mergem mai departe.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că poate nu e doar vina lui. Poate nici mama nu e vinovată că nu poate ieși din depresie. Poate pur și simplu viața ne aruncă uneori în situații fără ieșire.

Am început să merg la consilierul școlii. Mi-a spus că nu trebuie să port eu povara părinților mei. Că nu e treaba mea să-i salvez sau să-i judec.

Mama a acceptat într-un final să meargă la psiholog după încă o criză puternică de anxietate. A început încet-încet să-și revină: a ieșit cu vecinele la cafea, a mers la biserică duminica și chiar a început să picteze icoane pe sticlă.

Eu am rămas undeva între două lumi: lumea tatei, unde totul părea nou și luminos, și lumea mamei, unde tristețea era încă prezentă dar începea să se risipească ușor-ușor.

Acum am douăzeci de ani și încă mă întreb: oare chiar e vina lui tata că mama s-a pierdut? Sau pur și simplu fiecare dintre noi are dreptul la fericire și la suferință? Poate că adevărul e undeva la mijloc.

Voi ce credeți? Poate cineva fi cu adevărat vinovat atunci când dragostea dispare? Sau suntem doar niște oameni care încearcă să supraviețuiască vieții?