Ecoul Dragostei Nespuse: Povestea Unei Singurătăți Într-o Familie Românească

— Ilinca, nu mai bate din picior, că mă doare capul! vocea tatălui meu răsună ca un tunet în sufrageria mică, plină de mirosul greu de țigară și alcool. Mă opresc brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Aveam doar doisprezece ani atunci, dar deja știam că orice gest prea zgomotos putea declanșa o furtună. Mama stătea la masa din bucătărie, cu ochii pierduți în ceașca de ceai, ca și cum ar fi vrut să dispară în aburii ei.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Tata, Doru, a rămas același om care venea acasă târziu, cu pași grei și mirosind a băutură ieftină. Mama, Mariana, a rămas aceeași femeie tăcută, care își găsea refugiul în telenovele și cafea amară. Eu am crescut între ei ca o umbră, încercând să nu deranjez, să nu exist prea tare.

Când am împlinit optsprezece ani, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate că tata va înceta să mai țipe, poate că mama va găsi curajul să spună ceva. Dar nu s-a întâmplat nimic. Într-o seară friguroasă de noiembrie, când am venit acasă de la liceu cu o diplomă pentru olimpiada de română, am găsit-o pe mama plângând în baie. Tata țipa la televizor, nemulțumit că Steaua pierduse iar. Am stat în pragul ușii și am simțit cum tot ce era bun în mine se rupe bucățică cu bucățică.

— Mamă, de ce nu plecăm? am întrebat-o încet.

Ea și-a șters ochii repede și a șoptit:

— Nu avem unde, Ilinca. Și oricum… e tatăl tău.

Am urât atunci acele cuvinte. Am urât tăcerea ei mai mult decât țipetele lui. Am început să lipsesc tot mai mult de acasă, să stau la bibliotecă până se închidea sau să mă plimb prin parc până târziu. Prietenele mele nu știau nimic. La școală eram fata cuminte, premiantă, mereu cu temele făcute. Nimeni nu bănuia ce e acasă la mine.

La douăzeci și unu de ani, stau pe marginea patului din camera mea — aceeași cameră mică, cu pereți galbeni și postere vechi — și mă uit la telefon. E trecut de miezul nopții și încă nu pot adormi. Tata s-a culcat demult, după ce a spart un pahar și a înjurat guvernul. Mama doarme pe canapea, cu televizorul pornit pe silențios.

În mintea mea răsună mereu aceeași întrebare: De ce nu m-au iubit? De ce nu au putut fi părinții de care aveam nevoie?

Într-o zi de primăvară, când tot orașul mirosea a liliac și asfalt ud, am avut curajul să-i spun mamei tot ce simt. Eram în bucătărie, ea spăla vasele mecanic.

— Mamă, știi că nu mai pot trăi așa? Nu mai pot suporta tăcerea asta dintre noi. Tata… tata te rănește și pe tine, și pe mine. De ce nu faci nimic?

A lăsat farfuria să cadă în chiuvetă și s-a întors spre mine cu ochii roșii.

— Ilinca, tu crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu mi-am dorit altceva? Dar nu știu cum să plec. Nu știu unde să mă duc. Și tu… tu ești mare acum. Poate vei reuși tu să scapi.

Am simțit atunci o furie atât de mare încât mi-a venit să urlu. Cum adică „poate vei reuși tu”? Eu voiam o mamă care să lupte pentru mine! Voia cineva să mă salveze sau trebuia să mă salvez singură?

În acea vară am început să lucrez la o librărie din centru. Era singurul loc unde mă simțeam liniștită. Printre rafturi cu cărți vechi și miros de hârtie tipărită, uitam pentru câteva ore cine sunt acasă. Colega mea, Roxana, m-a întrebat într-o zi:

— Ilinca, tu de ce nu vorbești niciodată despre ai tăi?

Am zâmbit strâmb:

— Nu prea am ce povesti.

Dar adevărul era că povestea mea era prea grea pentru oricine altcineva. Cine ar fi vrut să audă despre un tată care sparge pahare și o mamă care tace?

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, l-am găsit pe tata dormind pe jos în sufragerie, cu sticla goală lângă el. Mama stătea pe balcon și fuma nervos.

— Ilinca… dacă ai putea da timpul înapoi, ai mai vrea să te naști aici? m-a întrebat ea fără să se uite la mine.

Am rămas fără cuvinte. M-am gândit la toate momentele când am visat să fug, la toate zilele când mi-am dorit o altfel de familie.

— Nu știu… Poate că nu. Dar poate că da, dacă aș ști că pot schimba ceva.

Mama a oftat adânc și a stins țigara.

— Poate tu vei avea norocul ăsta.

Acum scriu aceste rânduri din camera mea mică, încă prinsă între pereți care au văzut prea multe lacrimi și prea puține zâmbete. Încerc să-mi găsesc drumul printre umbrele trecutului meu și să cred că merit mai mult decât tăcere și abuz.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim cu ecoul unei iubiri nespuse? Oare câți avem curajul să rupem lanțul tăcerii?