Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea Alexei și a lui Valentin

— Nu mai pot, Alexa! Nu vezi că totul e pe dos în casa asta? De ce nu poți face și tu lucrurile ca lumea?

Cuvintele lui Valentin mi-au tăiat respirația. Era ora opt seara, iar gemenii, Aria și Darius, tocmai izbucniseră în plâns amândoi. Încercam să-i liniștesc, să-i hrănesc, să le schimb scutecele, totul în timp ce Valentin stătea în pragul ușii cu brațele încrucișate și privirea rece. M-am uitat la el, obosită și cu ochii în lacrimi.

— Ce vrei să fac? Sunt doar două mâini, Valentin! Ai putea măcar să mă ajuți, nu să mă critici non-stop.

A oftat teatral și a ieșit din bucătărie. Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De câteva luni, orice făceam era greșit: mâncarea nu era destul de bună, copiii nu erau destul de curați, casa nu era destul de ordonată. Și peste toate astea, mama lui Valentin, doamna Lidia, venea aproape zilnic cu observații răutăcioase.

— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta. Știau să-și țină bărbatul mulțumit și copiii cuminți, spunea ea cu un zâmbet fals.

Mă simțeam ca o străină în propria casă. Valentin nu mai era bărbatul blând și atent pe care îl cunoscusem la facultate. Atunci râdeam împreună până târziu în noapte, visam la o familie mare și la o viață simplă la marginea Bucureștiului. După ce am născut gemenii, totul s-a schimbat. El a început să stea tot mai mult la serviciu sau la bar cu prietenii lui din liceu. Când venea acasă, părea mereu nemulțumit.

Într-o seară, după ce copiii au adormit epuizați de plâns, am încercat să vorbesc cu el.

— Valentin, te rog… Ce se întâmplă cu noi?

S-a uitat la mine ca la un străin.

— Nu știu… Parcă nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit. Tot timpul ești obosită, nervoasă… Parcă nu mai ai grijă de tine deloc.

Mi-au dat lacrimile. Cum să am grijă de mine când nu dormeam nici trei ore legate pe noapte? Când toată ziua alergam între biberoane, scutece și vase nespălate?

A doua zi dimineață, doamna Lidia a venit iar pe neanunțate. A intrat direct în bucătărie și a început să inspecteze totul cu ochi critici.

— Alexa, iar ai lăsat vasele în chiuvetă? Și uite ce dezordine e aici! Săracul Valentin… Nu mă mir că e supărat.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Dar am tăcut. Nu voiam scandal. După ce a plecat ea, Valentin mi-a spus:

— Mama are dreptate. Poate ar trebui să te străduiești mai mult.

În acea noapte am plâns până am adormit. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu sunt o mamă sau o soție suficient de bună…

Au trecut săptămâni în care fiecare zi semăna cu un război tăcut. Gemenii au început să simtă tensiunea: Aria se trezea noaptea plângând isteric, iar Darius refuza să mănânce dacă Valentin era prin preajmă. Am încercat să-i spun lui Valentin că poate ar trebui să mergem la consiliere de cuplu.

— Nu sunt nebun să merg la psiholog! Problemele astea le rezolvăm acasă, dacă vrei!

Dar acasă nu făceam decât să ne certăm sau să ne ignorăm. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a spus într-o zi:

— Alexa, nu poți trăi așa la nesfârșit. Gândește-te la tine și la copii! Dacă el nu vrea să schimbe nimic…

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar mi-era frică. Cum să cresc singură doi copii mici? Ce o să spună lumea? Mama mea mi-a spus:

— Dragă mea, eu te susțin orice ai decide. Dar nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare.

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care Valentin a ridicat vocea la mine de față cu copiii, am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Am luat gemenii în brațe și am plecat la mama mea pentru câteva zile. Valentin nu m-a sunat deloc.

Acolo, în liniștea casei părintești, am început să-mi recapăt puțin câte puțin curajul pierdut. Am vorbit cu un avocat și am început demersurile pentru separare. Când i-am spus lui Valentin decizia mea, a izbucnit:

— Serios? Pentru atâta lucru vrei să distrugi familia?

L-am privit calm pentru prima dată după mult timp.

— Familia noastră era deja distrusă de mult… doar că tu n-ai vrut să vezi.

Acum locuiesc cu copiii mei într-un apartament mic din Militari. Nu e ușor deloc — sunt zile când abia mă țin pe picioare de oboseală sau când mă apucă frica viitorului. Dar copiii mei zâmbesc din nou și casa noastră e liniștită.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu au curajul să plece? Oare chiar trebuie să ajungem la capătul puterilor ca să ne dăm seama cât valorăm?