Fațada de Fier a Anei: Povestea unei Inimi Nevăzute

— Nu-mi pasă ce scuze are, dacă nu livrează raportul până la ora 17:00, să nu mai vină mâine la birou! am strigat, trântind telefonul pe birou. În jurul meu, liniștea era tăioasă, iar privirile colegilor se fereau de a mea. Eram Ana Dumitrescu, CEO-ul pe care toți îl urau și îl respectau în același timp. Dar nimeni nu știa că fiecare decizie dură pe care o luam era ca o rană nouă pe sufletul meu deja ciuruit.

În acea zi, după ce am închis ușa biroului meu de sticlă, m-am prăbușit pe scaun și am privit spre orașul cenușiu, cu blocuri vechi și tramvaie zgomotoase. Mi-am amintit de copilăria mea dintr-un sat uitat de lume, unde mama plângea în fiecare seară pentru că tata bea și ne bătea. Eram doar eu și fratele meu mai mic, Vlad, încercând să supraviețuim. Îmi promiteam atunci că voi ajunge cineva, că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă rănească sau să mă umilească.

— Ana, trebuie să fii tare! îmi spunea mama, cu ochii roșii și obrajii vineți. Dacă nu ești tare, te calcă toți în picioare!

Am crescut cu această frază ca un blestem și o armură. La școală eram prima la toate materiile, dar nu aveam prieteni. Copiii râdeau de hainele mele vechi și de sandvișurile cu margarină. Când am intrat la facultate la București, am jurat că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Am muncit pe brânci, am dormit în garsoniere friguroase și am acceptat orice job ca să pot plăti chiria și să-i trimit bani lui Vlad.

Anii au trecut și am urcat treaptă cu treaptă. Am devenit manager într-o firmă mică, apoi am fost remarcată de domnul Popescu, un om care vedea doar rezultate. — Ana, tu nu ai inimă! Dar ai minte și voință! mi-a spus el într-o zi. Atunci am înțeles că lumea nu apreciază slăbiciunea.

Când am ajuns CEO la 35 de ani, toți au început să mă privească altfel. Colegii mă bârfeau pe la colțuri: — Uite-o pe aia, n-are familie, n-are copii, doar cariera contează pentru ea! Dar nimeni nu știa că Vlad era internat la psihiatrie după ce încercase să se sinucidă. Nici că mama murise singură într-un spital de provincie pentru că eu eram prea ocupată cu ședințe și contracte.

Într-o seară târzie, când biroul era gol și luminile orașului pâlpâiau ca niște licurici obosiți, am primit un telefon de la Vlad.

— Ana… mi-e frică. Nu vreau să mai stau aici. De ce nu vii niciodată?

Am simțit cum mă sufoc. — Vlad, știi cât muncesc ca să pot plăti tratamentul tău! Nu pot să fiu peste tot!

— Tu nu mai ești sora mea… Ești ca tata! rece și departe.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice insultă primită la birou. Am stat ore întregi privind în gol, întrebându-mă dacă tot ce am făcut a avut vreun sens. Am sacrificat totul pentru succes: iubire, familie, sănătate. Am avut o relație cu Radu, un coleg din firmă, dar s-a terminat când i-am spus că nu vreau copii. — Ești un robot! mi-a strigat el înainte să plece.

Într-o zi, la o ședință tensionată cu Consiliul de Administrație, unul dintre membrii mai tineri, Ioana Marinescu, m-a privit direct în ochi:

— Ana, oamenii tăi te urmează de frică, nu din respect. Nu crezi că ar trebui să arăți că-ți pasă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — În lumea asta nu supraviețuiește decât cel puternic! am răspuns sec.

Dar cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o dimineață, când am ajuns la birou mai devreme decât de obicei, l-am găsit pe Marian, portarul bătrân al clădirii, plângând pe o bancă.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat fără să-mi dau seama că vocea mea era mai blândă decât oricând.

— Soția mea e bolnavă… Nu știu cum o să plătesc tratamentul…

Fără să mă gândesc prea mult, i-am pus în palmă o sumă de bani și i-am spus doar atât: — Aveți grijă de ea.

A doua zi Marian a venit cu ochii în lacrimi și mi-a mulțumit. Pentru prima dată după mult timp am simțit că fac ceva bun pentru cineva. Dar totul părea prea puțin față de golul din sufletul meu.

Într-o vineri seară, după o altă zi lungă și plină de conflicte la birou, am mers la spitalul unde era internat Vlad. L-am găsit privind pe fereastră, cu ochii pierduți.

— Ana… ai venit?

— Da… Am venit.

Am stat lângă el fără să spunem nimic minute întregi. Pentru prima dată după ani de zile am plâns împreună.

Acum stau singură în biroul meu luminat artificial și mă întreb: oare cât valorează succesul dacă ajungi să-l trăiești singur? Cât din ceea ce suntem e alegerea noastră și cât e doar armura pe care ne-o punem ca să supraviețuim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?