Sub povara datoriilor: Povestea mea cu mama și vina care nu-mi dă pace

— Iar ai uitat să plătești factura la lumină, Irina? Ce fel de fată ești tu? Nu vezi că ne faci de râs în tot blocul?

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă reîncălzită. Mă uitam la ea, cu ochii în pământ, încercând să-mi adun curajul să-i spun că nu am avut bani. Salariul meu de la supermarket abia ne ajungea pentru mâncare și chirie, iar facturile se adunau ca niște nori grei deasupra capului meu.

— Mamă, ți-am zis că luna asta au întârziat banii de la bonuri. Am plătit cât am putut, dar…

— Nu mă interesează! Dacă ai fi fost mai deșteaptă, dacă ai fi făcut o facultate ca lumea, nu ajungeam aici! Tata a plecat din cauza ta, să știi! Tot timpul ai fost o povară!

Cuvintele ei mă loveau ca niște pietre. Aveam 27 de ani și încă locuiam cu mama într-un apartament vechi din Ploiești. Tata ne-a părăsit când aveam 15 ani, iar mama nu și-a revenit niciodată. De atunci, orice problemă era vina mea. Dacă nu aveam bani de haine noi, era vina mea. Dacă frigiderul era gol, tot vina mea. Și eu… eu am început să cred că așa e.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea soarelui, mă strecuram pe vârfuri ca să nu o trezesc și mergeam la muncă. La supermarket, clienții mă tratau ca pe un robot: „Dă-mi două pâini!”, „Nu ai rest?”, „Mi-ai pus prea puțin salam!”. Uneori mă gândeam că viața mea e un șir nesfârșit de comenzi și reproșuri.

Seara, când ajungeam acasă, mama mă aștepta cu lista de datorii și nemulțumiri. Într-o seară, după ce am plătit ultima rată la frigiderul luat în rate, am găsit-o plângând pe canapea.

— Irina, ce-o să ne facem? Uite câte datorii avem… Eu nu mai pot. Dacă ai fi fost băiat, poate te descurcai mai bine. Dar așa…

Am simțit cum mi se strânge inima. Mereu îmi dorisem să fiu băiatul pe care și-l dorea ea. Să pot repara lucruri prin casă, să aduc bani mai mulți. Dar eram doar eu — Irina, fata care nu reușea niciodată să fie destul.

Într-o zi, la muncă, colega mea Alina m-a tras deoparte.

— Irina, tu ești bine? Pari tot timpul obosită și tristă…

Am izbucnit în plâns. I-am povestit tot: cum mama mă învinovățea pentru orice, cum tata nu mai dădea niciun semn, cum simțeam că mă sufoc.

— Știi ce cred eu? — mi-a spus Alina — Tu nu ești responsabilă pentru alegerile părinților tăi. Poate ar trebui să te gândești la tine puțin. Să-ți găsești un loc al tău.

M-am gândit mult la vorbele ei. Dar cum să o las pe mama singură? Cine avea să-i cumpere medicamentele? Cine avea să-i suporte crizele?

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, mama era furioasă.

— Unde ai umblat? Ai stat cu cineva? Asta-ți lipsea ție acum!

— Mamă, am stat peste program la muncă. Avem inventar…

— Minți! Toată viața ai mințit! De ce nu poți fi și tu ca verișoara ta, Simona? Ea are apartamentul ei, serviciu bun… Tu ce ai?

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine.

— Mamă, eu chiar fac tot ce pot! Nu vezi că nu mai pot?

A izbucnit într-un râs amar.

— Nu poți? Atunci pleacă! Să văd cum te descurci singură!

Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să plec cu adevărat. Să-mi găsesc o garsonieră mică, să trăiesc doar cu grijile mele. Dar apoi mă gândeam la ea: bolnavă, singură, fără nimeni.

În zilele următoare am început să caut anunțuri de chirii pe internet. Am găsit o garsonieră la marginea orașului, ieftină dar curată. Am strâns bani din orele suplimentare și am vorbit cu proprietara.

Când i-am spus mamei că vreau să mă mut, a început să țipe:

— Mă lași singură? După tot ce-am făcut pentru tine? Asta-i recunoștința ta?

— Mamă, nu mai pot trăi așa… Am nevoie de liniște. Poate ne va fi mai bine dacă stăm separat.

A plâns ore întregi. M-a implorat să rămân. Dar ceva din mine se schimbase. Nu mai puteam trăi sub povara vinei.

M-am mutat într-o sâmbătă dimineață ploioasă. Am luat doar câteva haine și o poză cu tata din copilărie. În noua mea garsonieră era liniște. Prea multă liniște uneori. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Mama îmi scria mesaje lungi cu reproșuri și amenințări că se îmbolnăvește din cauza mea. La început răspundeam mereu cu scuze și promisiuni că o voi vizita des. Apoi am început să pun limite: „Mamă, te iubesc, dar am nevoie de spațiu.”

Nu a fost ușor. Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă sunt egoistă.

Dar acum pot merge la muncă fără nod în gât. Pot citi o carte fără să aud reproșuri în fundal. Și poate într-o zi voi reuși să o iert pe mama pentru tot ce mi-a spus.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu vina pusă pe umeri de cei dragi? Oare când învățăm să ne eliberăm și să trăim pentru noi?