O lecție amară: „Fratele meu a adus acasă o logodnică ciudată ca să-i dea o lecție mamei”

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu mă uit la fata care stătea lângă fratele meu. Avea părul vopsit mov, un piercing în sprânceană și o privire sfidătoare. Se numea Sorina.

Radu, fratele meu mai mare, era mereu cel care încerca să-i facă pe plac mamei. De când tata a murit, mama s-a agățat de noi cu disperare, încercând să ne țină aproape și să ne controleze fiecare pas. „Să nu faci de rușine familia!”, repeta ea obsesiv. Radu era student la Politehnică și, până atunci, adusese acasă doar fete cuminți, cu părul strâns la spate și haine sobre. Dar în seara aceea, totul s-a schimbat.

— Mamă, ți-am spus că vreau să-ți fac pe plac. Ai zis că vrei să mă însor, să-mi găsesc o fată serioasă. Ei bine, Sorina e aleasa mea! — a spus Radu cu un zâmbet ironic.

Mama a rămas fără cuvinte. S-a uitat la Sorina de parcă ar fi văzut un extraterestru. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că Radu nu era îndrăgostit de ea. Era doar o provocare, o lecție pentru mama care nu înceta să ne compare cu copiii vecinilor: „Uite la Alina lui tanti Mariana, ce fată cuminte! Tu de ce nu poți fi ca ea?”

Sorina a zâmbit larg și a început să povestească despre tatuajele ei, despre concertele rock la care mergea și despre cum nu credea în căsătorie. Mama se făcea tot mai mică pe scaun, iar eu simțeam cum tensiunea crește cu fiecare minut.

— Radu, nu-mi vine să cred că ai adus așa ceva în casa mea! — a izbucnit mama, ridicându-se brusc.

— Mamă, Sorina e om ca oricare altul! — a răspuns Radu calm, dar ochii lui trădau furia.

— Nu vreau să aud! Dacă tata ar fi fost aici… — vocea i s-a frânt.

Sorina s-a ridicat și ea. — Doamnă, nu vreau să vă stric familia. Eu doar am venit pentru că Radu m-a rugat. Dar nu cred că e corect să judecați oamenii după cum arată.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit nevoia să intervin.

— Mamă, poate ar trebui să-i asculți și pe ei. Nu tot ce e diferit e rău…

Mama s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Tu chiar nu înțelegi? Eu vreau doar ce e mai bine pentru voi! Nu vreau să suferiți…

Radu a oftat adânc.

— Poate că suferim tocmai pentru că nu ne lași să fim noi înșine.

Sorina a plecat după nici o oră. Radu a rămas tăcut toată seara. Mama s-a închis în dormitor și am auzit-o plângând. Eu am rămas singur în bucătărie, întrebându-mă dacă nu cumva toți aveam dreptate și greșeam în același timp.

A doua zi dimineață, mama a venit la masă cu ochii umflați.

— Radu, iartă-mă dacă am fost prea dură… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu vă pierdeți drumul.

Radu s-a uitat la ea cu blândețe.

— Mamă, drumul nostru nu trebuie să fie același cu al tău sau cu al altora. Lasă-ne să greșim singuri.

Au urmat zile tensionate. Vecinii au început să bârfească: „Ai auzit ce fată a adus Radu? Vai de capul lor!” Mama ieșea tot mai rar din casă. Eu încercam să-i fiu alături lui Radu, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu pe balcon, privind spre blocurile gri.

— De ce ai făcut asta? — l-am întrebat încet.

A zâmbit trist.

— Ca să-i arăt mamei că nu poate controla totul. Și ca să mă conving pe mine că pot fi altfel decât vrea ea.

— Și? Ai reușit?

— Nu știu… Dar știu că trebuie să încercăm să fim noi înșine, chiar dacă doare.

După câteva luni, lucrurile s-au mai liniștit. Mama nu mai aduce vorba despre însurătoare și nici nu ne mai compară cu alții. Dar știu că rana rămâne acolo, între noi.

Uneori mă întreb: oare cât de mult ne lasă frica de rușine să fim fericiți? Și dacă iubirea adevărată înseamnă să accepți chiar și ceea ce nu poți înțelege?