Anii departe de casă: Am cumpărat case pentru copiii mei, dar mi-am găsit adevărata casă în inimile lor

— Mamă, când vii acasă? Vocea Ioanei răsuna slab prin telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era Ajunul Crăciunului și eram la mii de kilometri distanță, într-un apartament mic din Torino, cu mâinile crăpate de la detergentul cu care spălam podelele italienilor. M-am uitat la poza cu cei trei copii ai mei, pusă pe frigider: Ioana, cea mare, mereu serioasă; Vlad, mijlociul, cu ochii lui verzi și visători; și Ana, mezina, care abia împlinise șapte ani când am plecat.

— Nu știu, puiule… Poate la anul. Trebuie să mai strâng bani pentru avansul la apartamentul lui Vlad.

Am închis ochii și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Soțul meu, Doru, murise cu trei ani înainte să plec. Fabrica la care lucram se închisese, iar pensia lui abia ne ajungea de pâine. Am luat decizia să plec fără să mă uit înapoi. „Pentru copii”, îmi spuneam mereu. Pentru ca ei să nu ducă lipsuri, să aibă un viitor mai bun decât am avut noi.

Anii au trecut greu. Am schimbat casele și familiile la care lucram ca menajeră. Am dormit pe canapele înguste și am mâncat resturi, visând la mirosul de cozonac din casa noastră din Ploiești. În fiecare lună trimiteam bani acasă. Ioana a intrat la facultate la București, Vlad a început liceul, Ana a crescut fără să mă aibă aproape.

— Mamă, nu trebuia să faci atâtea sacrificii pentru noi! mi-a spus Ioana într-o zi, când am sunat-o să-i spun că i-am plătit avansul la garsonieră.

— Cum să nu? Ești copilul meu! Ce mamă aș fi dacă nu v-aș ajuta?

Dar vocea ei era rece. Simțeam că distanța dintre noi nu era doar una fizică. Într-o vară, după zece ani de absență, am venit acasă. M-am uitat la casa noastră veche: gardul scorojit, trandafirii uscați. Copiii mă așteptau pe trepte. Ana era deja studentă. Vlad avea o barbă subțire și vorbea rar cu mine.

— Mamă… De ce n-ai fost aici când am avut nevoie de tine? m-a întrebat el într-o seară, când ceilalți dormeau.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic: „Am vrut să vă fie bine…” Dar el a dat din cap.

— Binele nu înseamnă doar bani sau case. Am crescut singuri. Ioana s-a ocupat de noi ca o mamă. Tu ai lipsit când tata a murit… când Ana a avut febră mare… când eu am picat bacul.

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a meritat. În zilele următoare am încercat să mă apropii de ei. Le-am gătit mâncărurile preferate, am povestit despre Italia, despre singurătatea mea printre străini.

Ana m-a luat într-o zi de mână:

— Mamă, eu te-am iertat demult. Știu că ai făcut tot ce ai putut. Dar vreau să fii aici acum. Să nu mai pleci.

Ioana a venit într-o seară cu cheile de la garsoniera ei:

— Ține-le tu, mamă. E casa ta oricând vrei să vii la mine.

Vlad m-a îmbrățișat scurt și mi-a spus:

— Nu știu dacă pot uita tot ce a fost… dar vreau să încercăm să fim o familie din nou.

În acea clipă am simțit că toate casele din lume nu valorează cât dragostea copiilor mei. Am rămas în România. Am început să mergem împreună la piață, să gătim duminica, să râdem de prostiile din trecut.

Acum, când mă uit la ei – oameni mari, cu viețile lor – știu că nu le-am dat tot ce aveau nevoie atunci când trebuia. Dar am primit ceva ce nu pot cumpăra nici cu toți banii din lume: iertarea și dragostea lor.

Mă întreb uneori: oare câți părinți ca mine cred că pot cumpăra fericirea copiilor lor cu bani? Și câți dintre noi uităm că adevărata casă e acolo unde suntem împreună?