Drumul Întoarcerii: O Poveste Despre Iertare și Răni Nevindecate

— Nu mai am aer, mama! Nu mai pot! — am țipat atunci, în bucătăria mică, cu miros de ceapă prăjită și supă de găină. Aveam douăzeci de ani și credeam că lumea e a mea. Mama, cu mâinile crăpate de muncă și ochii roșii de oboseală, s-a uitat la mine ca la un străin. — Dacă nu-ți convine, du-te! — mi-a răspuns scurt, fără să clipească. Și am plecat. Am ieșit pe ușă cu rucsacul în spate și cu inima plină de furie și dorință de libertate.

Zece ani au trecut de atunci. Zece ani în care nu ne-am vorbit decât rareori, la telefon, de Crăciun sau Paște, și atunci doar cu vorbe reci, ca între doi necunoscuți. M-am mutat la București, am terminat facultatea, mi-am găsit un job la o agenție de publicitate și m-am îndrăgostit de Vlad. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, iar după doi ani a venit pe lume Ana, fetița noastră cu ochi mari și păr bălai.

Când Ana a împlinit trei ani, ceva s-a rupt în mine. Într-o seară, când o țineam în brațe și îi cântam „Nani, nani”, m-a întrebat: — Mami, unde e bunica mea? De ce nu vine la noi? Atunci am simțit cum mă strânge ceva în piept. Cum să-i explic unui copil că eu însămi nu știu dacă mai am o mamă?

Am început să visez tot mai des la casa copilăriei mele: la mirosul de cozonac din Ajun, la tata care mă ridica pe umeri să pun steaua în brad, la serile când stăteam toți trei la masă și râdeam. Dar apoi venea imaginea acelei zile: țipetele, ușa trântită, lacrimile mamei pe care le-am ignorat.

Într-o dimineață de aprilie, i-am spus lui Vlad: — Vreau să merg acasă. Trebuie să vorbesc cu mama. Vlad m-a privit lung, fără să spună nimic. Știa cât mă doare totul. — Vrei să vin cu tine? — Nu. Trebuie să fac asta singură.

Am luat trenul spre Buzău cu Ana adormită lângă mine. Pe drum, am privit pe geam câmpurile verzi și satele care treceau în viteză. Mă întrebam dacă mama o să mă primească sau dacă o să-mi trântească ușa în nas.

Când am ajuns în fața porții vechi, inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin. Am bătut timid. După câteva minute, mama a deschis. Era mai mică decât mi-o aminteam, cu părul alb și spatele ușor cocoșat. S-a uitat la mine lung, apoi la Ana. — Bună ziua… — am șoptit. — Bună… — a răspuns ea încet, fără să zâmbească.

Am intrat în casă. Totul era la fel: mileurile pe mobilă, icoanele pe pereți, mirosul de mușețel uscat. Tata nu era acasă; plecase la câmp. Mama a pus apă la fiert pentru ceai și a început să spele vasele fără să spună nimic. Eu stăteam pe scaun ca o musafiră stânjenită.

— De ce ai venit? — m-a întrebat brusc.
— Pentru că mi-e dor… Pentru că vreau să ne împăcăm…
— După atâția ani? Crezi că e așa ușor?
— Nu știu… Dar vreau să încerc.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine.
— Tu știi cât am plâns după tine? Tu știi cum e să nu știi nimic despre copilul tău?
— Știu… Și eu am plâns…

Ana s-a apropiat timid de ea:
— Bunico… mă joci?
Mama a zâmbit pentru prima dată și i-a mângâiat părul.

În zilele următoare am încercat să repar ce se putea repara. Tata a fost mai cald decât mă așteptam; m-a luat în brațe fără reproșuri. Dar mama era mereu distantă, tăcută sau iritată din orice nimic. Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat din nou:
— Mamă… ce s-a întâmplat cu noi?
Ea s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:
— Tu ai plecat… Eu am rămas aici singură cu toate grijile. Tata era bolnav atunci și nu ți-am spus ca să nu te sperii. Am avut nevoie de tine…
M-am simțit vinovată ca niciodată.

— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că eram mândră… Pentru că nu voiam să te trag înapoi…

Am plâns amândouă mult timp în acea noapte. A doua zi dimineață am găsit-o pe mama pregătind clătite pentru Ana.

Au urmat zile bune și zile rele. Mama încă mă judeca pentru alegerile mele; eu încă simțeam că nu sunt destul de bună pentru ea. Dar încet-încet am început să vorbim despre lucruri mici: despre flori, despre vreme, despre Ana.

Într-o după-amiază, când stăteam pe bancă în curte, mama mi-a spus:
— Poate că n-o să fim niciodată ca înainte… Dar mă bucur că ai venit acasă.

Am simțit atunci că drumul spre iertare e lung și greu, dar merită fiecare pas.

Acum mă întreb: oare cât de mult ne rănesc tăcerile? Oare câte familii se destramă din orgoliu sau neputință? Dacă ați fi în locul meu, ați avea curajul să vă întoarceți acasă?