Nunta la care nu am fost invitată, dar de la care se așteaptă să ofer totul: Povestea unei mame românce

— Nu cred că ai înțeles, mamă. Nu vrem să fie prea multă lume la nuntă. E ceva restrâns, doar cu prietenii apropiați, mi-a spus Radu, fiul meu, cu vocea aceea calmă care mereu mă făcea să mă simt vinovată că insist.

Eram în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă caldă și detergent, spălând vasele după ce tocmai îi pregătisem ciorba preferată. M-am oprit din mișcare și am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji, dar nu am reușit. Radu nu m-a privit; era ocupat să-și verifice telefonul.

— Dar… eu sunt mama ta. Cum să nu fiu la nunta ta?

— E decizia noastră, Mariana. Te rog să înțelegi. Nu vrem discuții sau tensiuni cu Irina.

Irina. Soția lui. O femeie frumoasă, inteligentă, dar rece ca o iarnă fără zăpadă. De când a intrat în viața lui Radu, parcă totul s-a schimbat. Nu m-a plăcut niciodată, dar nici nu mi-a spus-o direct. Îmi arunca priviri tăioase la mesele de Crăciun și îmi răspundea monosilabic la orice întrebare. Am încercat să o accept, să o ajut, să-i arăt că sunt acolo pentru ei. Le-am dat bani când au avut nevoie pentru avansul la apartament, am stat nopți întregi cu fetița ei din prima căsătorie când era bolnavă, am gătit și am făcut curat la fiecare mutare.

Dar la nuntă nu am avut loc.

Ziua aceea a trecut ca un vis urât. Am stat singură în apartamentul meu mic din cartierul Titan, ascultând muzica veselă care răzbătea de la vecini și încercând să-mi imaginez cum arată rochia Irinei sau dacă Radu a zâmbit când a spus „da”. Nici măcar o fotografie nu am primit. Doar un mesaj sec: „Totul a fost bine.”

Au trecut anii. Am continuat să fiu acolo pentru ei. Când s-au mutat într-un apartament mai mare în Militari, am ajutat cu mobila și cu zugrăvitul. Când Irina a rămas însărcinată cu băiețelul lor, am stat nopți întregi la spital cu fetița ei, Mara, ca să poată fi liniștiți. Am dat bani pentru grădiniță, pentru excursii, pentru reparații la mașină.

Dar niciodată nu am fost invitată la mesele de familie de Crăciun sau Paște. Niciodată nu am primit un „mulțumesc” sincer de la Irina. Radu era prins între noi două ca într-o menghină și mereu încerca să evite discuțiile.

— Mamă, știi că te iubesc, dar trebuie să înțelegi că Irina are nevoie de spațiu.

Spațiu? Eu eram doar o umbră care apărea când aveau nevoie de ceva. Odată, când Mara a făcut febră mare și Irina era plecată la un curs de perfecționare, Radu m-a sunat disperat la două noaptea:

— Mamă, te rog, vino! Nu știu ce să fac!

Am alergat prin ploaie până la ei și am stat lângă Mara toată noaptea. Dimineața, Irina a intrat pe ușă și m-a privit ca pe un intrus.

— Mulțumesc că ai venit… dar puteai să o lași pe Radu să se descurce singur.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu mai eram mama care salva situația, ci o povară.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă sub geamul meu și vântul bătea rece printre blocuri, Radu m-a sunat din nou:

— Mamă… avem nevoie de ajutor. Ne-au crescut ratele și nu ne mai descurcăm cu chiria. Putem sta la tine câteva luni?

Am simțit un nod în gât. După tot ce s-a întâmplat, după toate ușile trântite în față, tot eu eram refugiul lor.

— Sigur că da, Radu. Sunteți familia mea.

Au venit cu bagaje multe și fețe obosite. Irina nici măcar nu m-a privit când a intrat pe ușă. Mara s-a ascuns după ea, iar băiețelul lor plângea neîncetat. Am încercat să-i fac să se simtă bineveniți: am gătit sarmale, am pus pături curate pe paturi și am lăsat televizorul pe desene animate pentru copii.

Dar atmosfera era apăsătoare. Irina vorbea doar cu Radu și Mara; eu eram invizibilă în propria casă. Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am auzit discutând în șoaptă:

— Nu pot sta mult aici… Mă sufoc! De ce trebuie să depindem mereu de ea?
— N-avem altă soluție acum… E mama mea.
— Mama ta care nici măcar nu a fost invitată la nunta noastră!

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji în tăcere. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar contează sau dacă sunt doar o rotiță într-un mecanism care funcționează doar când e nevoie de mine.

Într-o dimineață friguroasă de decembrie, Mara a venit timid la mine în bucătărie:

— Bunica… tu ești tristă?

Am zâmbit forțat și i-am șters nasul cu un șervețel:

— Nu, draga mea… Sunt doar obosită.

Dar adevărul era altul: eram sfâșiată între dorința de a fi aproape de fiul meu și sentimentul că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru familia lui.

Câteva luni mai târziu s-au mutat din nou la casa lor nou renovată. Mi-au lăsat în urmă o tăcere grea și câteva poze desenate de Mara pe frigider.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame? Cât trebuie să dai până când cineva vede cu adevărat cine ești? Sau poate că dragostea unei mame e menită să fie invizibilă?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de nedreptate? Cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?