Umbrele din Casa Noastră: Povestea lui Viorel

— Tata, nu mai pot să stau aici! vocea Irinei, fiica mea cea mică, a spart liniștea casei ca un ciob de sticlă. Am intrat pe ușă obosit, cu hainele mirosind a ulei ars și transpirație, iar ea stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns și pumnii strânși în poală. M-am apropiat încet, încercând să-mi ascund furia și neputința.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, deși știam că răspunsul nu va fi unul simplu.

— Nu mai suport certurile dintre tine și Vlad! Nu mai suport să văd cum îl alungi pe el și pe Ana din casă! De ce nu poți să fii și tu ca alți tați?

M-am prăbușit pe fotoliu, simțind cum greutatea lumii apasă pe umerii mei. Vlad, fiul meu cel mare, avea doar douăzeci de ani și deja urma să devină tată. Ana, nora mea, era însărcinată în șapte luni. De când am aflat vestea, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Eu, muncitor la fabrica de mobilă din oraș, abia reușeam să aduc bani pentru pâine și facturi. Soția mea murise acum trei ani, iar de atunci totul s-a destrămat încet.

— Irina, nu înțelegi… Nu avem cu ce să-i ținem pe toți aici. Vlad nu muncește, Ana nu poate lucra… Eu nu mai pot! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și oboseală.

Irina a început să plângă mai tare. — Dar e fratele meu! Și Ana… e familia noastră!

În acea seară, Vlad și Ana au venit acasă târziu. Vlad avea ochii tulburi, iar Ana părea că abia se ține pe picioare.

— Tată, trebuie să vorbim, a spus Vlad cu o voce joasă.

— Nu mai avem ce vorbi! am răspuns eu, ridicându-mă brusc. Nu pot să vă mai țin aici! Dacă nu găsești o soluție până la sfârșitul săptămânii, va trebui să plecați!

Ana a izbucnit în lacrimi. — Unde să mergem? Nu avem pe nimeni…

— Nu mă interesează! am urlat fără să-mi dau seama cât de tare rănesc. Am muncit o viață întreagă și nu primesc decât reproșuri!

Vlad m-a privit cu ură. — O să plecăm. Să nu te mai aștepți vreodată să ne vezi!

A doua zi dimineață, camera lor era goală. Un gol imens s-a instalat în casă. Irina nu mi-a vorbit zile întregi. M-am simțit ca un criminal.

Au trecut două săptămâni în care am mers la muncă ca un robot. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic, iar noaptea mă zvârcoleam în pat gândindu-mă la Vlad și Ana. Oare unde dormeau? Aveau ce mânca? Dacă i se întâmpla ceva copilului?

Într-o seară ploioasă, telefonul a sunat. Era un număr necunoscut. Am răspuns cu inima strânsă.

— Domnul Viorel Popescu? a întrebat o voce de femeie.

— Da…

— Sunt asistenta de la Spitalul Județean. Fiul dumneavoastră, Vlad Popescu, este aici cu soția lui. Ana a intrat în travaliu prematur. Ar fi bine să veniți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat prin ploaie până la stația de autobuz, apoi am ajuns la spital ud leoarcă. Pe hol l-am găsit pe Vlad sprijinit de perete, cu fața palidă și ochii roșii.

— Tată… a șoptit el când m-a văzut.

Nu am spus nimic. L-am îmbrățișat strâns pentru prima dată după mulți ani.

— Îmi pare rău… am spus printre lacrimi.

— Și mie… Dar Ana are nevoie de noi acum.

Am stat toată noaptea pe holul spitalului, rugându-mă pentru Ana și copilul lor. Dimineața, asistenta a venit cu un zâmbet obosit:

— Felicitări! Aveți un nepot sănătos.

Când am intrat în salon, Ana plângea de fericire cu bebelușul în brațe. Vlad mi-a făcut semn să mă apropii.

— Tată… îl cheamă Victor. Vrei să-l ții?

Am luat copilul în brațe și am simțit cum toate zidurile din sufletul meu se prăbușesc. Am plâns ca un copil.

După acel moment, am încercat să repar ce stricasem. I-am adus acasă pe Vlad și Ana împreună cu micuțul Victor. Nu a fost ușor — certurile au continuat uneori, banii tot nu ajungeau, dar am învățat să fim o familie din nou.

Irina m-a iertat greu. Într-o seară mi-a spus:

— Tata, oamenii greșesc… dar important e să nu renunți la cei pe care îi iubești.

Acum stau la masa din bucătărie și mă uit la nepoțelul meu care râde în brațele Anei. Mă întreb: oare câți tați ca mine au făcut greșeli din disperare? Oare putem vreodată repara tot ce stricăm când suntem orbiți de frică și mândrie?