De ce cred că fiul meu trebuia să rămână cu mine după divorț
— Nu vreau să plec, tati! Nu vreau! vocea lui Vlad răsuna în holul mic, cu ecou printre cutiile de carton și hainele împrăștiate. Irina, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde, încerca să-l tragă ușor spre ușă. Eu stăteam în genunchi, cu palmele întinse spre el, simțind cum mi se rupe sufletul.
— Vlad, te rog… Ascult-o pe mama ta, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar în mintea mea țipam: De ce trebuie să fie așa? De ce nimeni nu mă ascultă?
Totul a început cu luni în urmă, când Irina mi-a spus că nu mai poate. Că s-a săturat de certuri, de lipsuri, de promisiuni neîmplinite. Eu lucram la service-ul auto al unchiului meu din cartierul Titan, iar ea era contabilă la o firmă mică. Banii nu ne ajungeau niciodată, iar stresul ne făcea să ne rănim reciproc. Dar niciodată nu m-am gândit că va veni ziua în care va vrea să plece cu Vlad.
— Ești un tată bun, dar nu ești stabil, mi-a spus Irina într-o seară, după ce Vlad adormise. Copilul are nevoie de liniște, de o mamă care să-l crească. Tu… tu nu știi nici măcar să-i faci temele.
M-am simțit ca un copil certat. Știam că nu sunt perfect. Da, uitam uneori să-i pun pachetul la școală sau să-i calc uniforma. Dar eram acolo la fiecare meci de fotbal, la fiecare serbare. Îl țineam în brațe când avea febră și îi citeam povești până adormea. De ce nu vedea nimeni asta?
Când am ajuns la tribunal, toți păreau să știe deja verdictul. Judecătoarea, o femeie în vârstă cu ochelari groși, m-a privit peste rame:
— Domnule Petrescu, sunteți conștient că minorii au nevoie în primul rând de mamă?
Am încercat să explic:
— Doamnă judecător, Vlad are nevoie și de tatăl lui. Suntem foarte apropiați. Dacă îl luați de lângă mine…
Irina a izbucnit în plâns și a spus că Vlad are nevoie de stabilitate și că eu nu pot oferi asta. Avocata ei a adus dovezi: salariul meu mic, orele suplimentare la service, lipsa unei bunici care să ajute la teme. Nimeni nu a întrebat ce vrea Vlad.
În ziua sentinței, Vlad m-a întrebat:
— Tati, dacă mă ia mama, tu unde o să fii?
— O să fiu aici, mereu pentru tine. O să vin la tine ori de câte ori ai nevoie.
Dar știam că nu va fi la fel.
Primele luni după divorț au fost un coșmar. Vlad venea la mine doar două weekenduri pe lună. În restul timpului, îmi trimitea mesaje scurte:
— Tati, mi-e dor de tine.
Irina îmi reproșa mereu:
— Nu-l influența! Copilul trebuie să se obișnuiască fără tine.
Dar Vlad nu se obișnuia. A început să aibă coșmaruri. Învățătoarea m-a sunat într-o zi:
— Domnul Petrescu, Vlad e tot mai retras. Plânge des la școală.
Am încercat să vorbesc cu Irina:
— Lasă-l mai mult la mine! Poate are nevoie de altceva decât de reguli și teme.
— Nu! Tu îl răsfeți prea mult! Are nevoie de disciplină!
Într-o sâmbătă dimineață, când l-am luat pe Vlad la mine, l-am găsit stând pe marginea patului cu ochii în pământ.
— Tati… dacă eram fată, mă lăsau cu tine?
M-am blocat. Cum putea un copil de opt ani să simtă atâta nedreptate?
Am început să citesc despre custodie și drepturile taților în România. Am descoperit sute de povești ca a mea: bărbați care își vedeau copiii doar pe fugă, care erau considerați incapabili doar pentru că erau tați. Prietenii mei mă sfătuiau:
— Las-o baltă! Așa e la noi… Copilul stă cu mama.
Dar eu nu puteam renunța. Am făcut cerere pentru custodie comună. Am adunat martori: vecini care văzuseră cât de apropiat eram de Vlad, profesori care știau cât mă implicam. Dar totul părea zadarnic.
Într-o zi, Vlad mi-a spus:
— Tati, eu vreau să stau cu tine… Dar dacă spun asta la tribunal, mama o să plângă iar.
Mi-am dat seama că îl pun într-o situație imposibilă. Cât de corect e ca un copil să fie forțat să aleagă între părinți?
Procesul s-a terminat fără surprize: custodie principală la mamă, vizite limitate la tată. Am simțit că am pierdut totul.
Anii au trecut. Vlad a crescut și a început să vină singur la mine când a împlinit 14 ani. Într-o seară, după ce am cinat împreună și am râs ca pe vremuri, mi-a spus:
— Tati… știi că nu contează ce au decis ei? Eu tot cu tine mă simt acasă.
Mi-au dat lacrimile. Poate că sistemul nu mi-a dat dreptate. Poate că prejudecățile sunt încă puternice în România. Dar dragostea dintre un tată și copilul lui nu poate fi împărțită pe zile din calendar sau hotărâri judecătorești.
Mă întreb uneori: dacă societatea ar privi altfel rolul tatălui după divorț, câți copii ar fi mai fericiți? Oare când vom învăța să ascultăm vocea copiilor și nu doar regulile vechi? Voi ce credeți — cine ar trebui să decidă unde îi e copilului cel mai bine?