Trei Ani de Tăcere: Povestea Mea din Spitalul de Psihiatrie

— Nu sunt eu, vă rog! Nu mă cheamă Mihai Dumitrescu! strigam cu vocea răgușită, în timp ce doi infirmieri mă țineau de brațe, iar asistenta îmi privea buletinul cu o sprânceană ridicată. În jurul meu, holul spitalului de psihiatrie mirosea a dezinfectant și a teamă. În acea dimineață de februarie, viața mea s-a rupt în două: înainte și după ce am fost confundat cu un fugar căutat de poliție.

Mă numesc Radu Ionescu. Am 34 de ani și până atunci duceam o viață obișnuită în Pitești. Lucram ca tehnician la o firmă de instalații, aveam o soție, Irina, și o fetiță de șase ani, Mara. Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, doi polițiști m-au oprit pe stradă. Mi-au cerut actele și, după câteva minute de verificări la stație, m-au încătușat. „Avem mandat pe numele tău, Mihai Dumitrescu. Ești căutat pentru evadare și comportament violent.” Am râs nervos, crezând că e o glumă proastă. Dar nu era.

Am încercat să le explic că e o greșeală, că nu am nicio legătură cu acel om. Dar nu m-au ascultat. M-au dus direct la Spitalul de Psihiatrie Vedea, unde, fără să mă lase să dau un telefon sau să-mi sun familia, am fost internat cu forța. „Ești periculos pentru tine și pentru ceilalți”, mi-a spus sec doctorul Popescu, fără să mă privească în ochi.

Primele zile au fost un coșmar. Mi-au administrat medicamente care mă amețeau și mă făceau să uit cine sunt. În salonul 6 eram șase bărbați, fiecare cu povestea lui. Unii urlau noaptea, alții plângeau în tăcere. Eu stăteam pe patul meu și repetam în gând: „Nu sunt Mihai Dumitrescu. Sunt Radu Ionescu.”

— De ce nu mă crede nimeni? am întrebat-o într-o zi pe asistenta Maria.
— Asta scrie în fișa ta. Dacă ai fi altcineva, ar fi trebuit să dovedești până acum.
— Dar nu mi-ați dat voie să sun pe nimeni! Nu mi-ați permis să vorbesc cu familia!
Ea a ridicat din umeri și a plecat mai departe.

Timpul s-a dilatat acolo. Zilele erau identice: trezirea la 7, pastilele la 8, masa la 9, plimbarea scurtă în curte sub supraveghere. Uneori, noaptea, auzeam urletele celor legați la pat sau plânsetele celor care nu mai aveau pe nimeni. M-am agățat de amintirea Mariei și a Irinei ca de un colac de salvare.

După două luni, am reușit să vorbesc cu un psiholog tânăr, Vlad Stoica. L-am implorat:
— Vă rog, verificați! Nu sunt cine credeți! Uitați-vă la buletinul meu adevărat! Am familie!
A oftat adânc:
— Radu… aici toți spun că nu sunt cine scrie în acte. Dar promit că mă uit peste dosarul tău.

Au trecut săptămâni fără niciun semn. Între timp, Irina a început să mă caute disperată. A sunat la poliție, la spitale, a pus anunțuri pe Facebook și a mers la televiziuni locale. Nimeni nu-i dădea nicio veste clară. Familia mea era convinsă că am dispărut sau că am pățit ceva rău.

Într-o zi, la vizita medicală, doctorul Popescu a intrat nervos în salon:
— Cine te-a ajutat să trimiți scrisoarea aia? Cine ți-a dat hârtie?
Nu știam despre ce vorbește. Se pare că unul dintre colegii mei de salon găsise o foaie și un pix și mă rugase să-i scriu o poezie pentru fiica lui. Eu am scris pe verso un mesaj disperat către Irina: „Sunt la Spitalul Vedea! Nu sunt Mihai Dumitrescu! Ajută-mă!”

Scrisoarea a ajuns cumva la soția lui și apoi la Irina. A venit val-vârtej la spital și a făcut scandal.
— Cum puteți ține un om nevinovat aici?! Soțul meu nu are nicio legătură cu Mihai Dumitrescu! Uitați-vă la actele lui!
Dar sistemul era surd la rugămințile ei. „Trebuie să urmeze procedura”, i-au spus recepționerele.

Au trecut luni întregi până când Vlad Stoica a reușit să compare amprentele mele cu cele ale adevăratului Mihai Dumitrescu. Rezultatul era clar: nu eram același om. Dar dosarul meu era blocat între două birouri prăfuite din București și Pitești.

În tot acest timp, Mara a crescut fără mine. Irina mi-a povestit mai târziu cum plângea seara și întreba: „Tati mai vine acasă?” Familia mea s-a destrămat încet-încet sub greutatea incertitudinii.

După trei ani — trei ani în care am simțit că îmi pierd mințile — am fost eliberat brusc, fără scuze sau explicații. Un funcționar mi-a întins hainele vechi și mi-a spus sec:
— S-a rezolvat. Poți pleca.

Am ieșit pe poarta spitalului cu sufletul gol și ochii goi. Irina m-a așteptat acolo, dar între noi era deja un zid invizibil de suferință și neîncredere. Mara nu m-a recunoscut din prima.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Sufăr de insomnii, am coșmaruri cu saloane albe și uși încuiate. Nimeni nu mi-a cerut iertare pentru anii pierduți.

Mă întreb uneori: dacă mie mi s-a putut întâmpla asta, câți alții mai zac uitați prin spitale sau pușcării din cauza unei simple greșeli? Oare cât valorează viața unui om în ochii unui sistem care nu ascultă?