„De ce nu poți fi ca ea?”: Povestea unei femei care se luptă cu fantoma fostei soții a soțului ei

— Irina, nu înțeleg de ce nu poți să te apropii de mama. Ana reușea mereu să o facă să râdă, să gătească împreună, să vorbească ore întregi. Tu… parcă nici nu încerci.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. În jurul nostru, farfuriile cu sarmale rămase aproape neatinsese și mirosul de cafea rămasă de dimineață pluteau ca niște martori tăcuți ai unei seri care se anunța grea.

— Vlad, chiar nu vezi că încerc? Am făcut prăjitura aia cu mere doar pentru ea, am mers cu voi la biserică duminica trecută, am stat la povești despre copilăria ta… Ce mai vrei de la mine?

El a oftat și s-a ridicat brusc, trântind scaunul. — Nu e vorba doar de gesturi, Irina. E vorba de atitudine. Ana era caldă, deschisă. Tu ești mereu crispată, parcă aștepți să greșești.

M-am ridicat și eu, simțind cum mi se strânge pieptul. — Poate pentru că orice aș face, nu e niciodată destul! Mereu o aduci pe Ana în discuție, mereu mă compari cu ea. Cum să mă simt altfel?

Vlad a tăcut. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, reci ca gheața. — Nu vreau să vorbim despre asta acum.

A ieșit pe balcon și a închis ușa după el. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat pentru a mia oară dacă nu cumva am greșit alegându-l pe Vlad. Știam că trecutul lui era complicat — divorțul de Ana fusese un șoc pentru toată familia lui, mai ales pentru mama lui, doamna Stanciu. O femeie severă, cu părul strâns mereu într-un coc perfect și privirea tăioasă.

Îmi amintesc prima vizită la ei acasă. Doamna Stanciu m-a privit de sus până jos și mi-a spus direct:

— Sper că știi să faci cozonac. Ana făcea cei mai buni cozonaci din cartier.

Am zâmbit stângaci și am dat din cap. Nu știam să fac cozonac, dar am învățat. Am stat nopți întregi citind rețete pe internet, am frământat aluat până mi-au amorțit mâinile. Dar când am dus cozonacul la masa de Paște, doamna Stanciu a gustat o bucățică și a spus:

— E bun… dar tot ai Anei era mai pufos.

Am simțit atunci că nu voi fi niciodată destul pentru familia lui Vlad.

În fiecare duminică mergeam la ei acasă. Vlad și tatăl lui discutau politică sau meciurile Stelei, iar eu rămâneam cu doamna Stanciu în bucătărie. Încercam să-i povestesc despre serviciul meu la grădiniță sau despre planurile noastre de vacanță, dar ea aducea mereu vorba despre Ana:

— Ana avea răbdare cu copiii mei. Știa să-i liniștească pe toți.

— Ana făcea supa asta exact cum îmi place mie.

— Ana nu se plângea niciodată.

La început am crezut că e normal — orice mamă își iubește nora preferată. Dar când Vlad a început să repete aceleași lucruri acasă, am simțit că mă sufoc.

Într-o seară, după o altă vizită tensionată la socri, i-am spus lui Vlad:

— Te-ai gândit vreodată cum mă simt? Să trăiesc mereu în umbra Anei? Să simt că orice fac e greșit?

El a ridicat din umeri. — Poate dacă ai încerca mai mult…

Atunci am izbucnit:

— Nu pot fi Ana! Sunt Irina! Dacă vrei pe cineva ca ea, poate ar trebui să te întorci la ea!

Vlad a tăcut mult timp după aceea. Zilele au trecut într-o liniște apăsătoare. Mergeam la serviciu ca un robot, zâmbeam fals copiilor de la grădiniță și mă întorceam acasă unde mă aștepta aceeași răceală.

Într-o zi, colega mea Raluca m-a întrebat:

— Irina, ce ai? Pari tot mai tristă în ultima vreme.

Am izbucnit în plâns în fața ei și i-am povestit totul. Raluca m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu meriți să trăiești așa. Nimeni nu merită să fie comparat mereu cu altcineva.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

În weekendul următor am refuzat să merg la socri. Vlad s-a supărat:

— Ce le spun părinților mei?

— Spune-le adevărul: că nu mai pot. Că nu mai vreau să fiu comparată cu Ana la fiecare pas.

A fost prima dată când l-am văzut pe Vlad nesigur. S-a uitat lung la mine și a plecat fără să spună nimic.

Seara târziu s-a întors și m-a găsit citind pe canapea.

— Irina… poate ai dreptate. Poate că nici eu n-am trecut peste tot ce s-a întâmplat cu Ana.

L-am privit în ochi și am simțit pentru prima dată o urmă de speranță.

— Vlad, eu vreau să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine a fost ea. Dacă nu poți face asta… poate ar trebui să ne gândim serios la ce facem mai departe.

Au urmat săptămâni grele, pline de discuții lungi și lacrimi amare. Vlad a început să meargă la terapie, iar eu am început să mă redescopăr pe mine însămi — fără presiunea de a fi „ca Ana”.

Astăzi, după luni de zbucium, încă nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc în umbra nimănui.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi acceptăm să fim comparate fără milă, uitând cine suntem cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?