Datoria unui unchi: Mai mult decât joacă și distracție

— Unchiule, pot să vin la tine diseară? Nu vreau nimic special, doar să stăm de vorbă, mi-a scris Ariana pe WhatsApp, într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie. Am simțit imediat că ceva nu e în regulă. De obicei, când mă caută, vrea să mergem la film sau să-i dau bani pentru ceva „super important”. De data asta, tonul era altul.

Am aranjat totul rapid: am făcut ceai, am aprins lumina caldă din sufragerie și am pus niște biscuiți pe masă. Când a sunat la ușă, Ariana părea mai mică decât o știam, cu ochii roșii și obrajii palizi. A intrat fără să spună nimic, s-a așezat pe canapea și a început să-și frământe mâinile.

— Ce s-a întâmplat, Ari? am întrebat încet, încercând să nu par prea insistent.

A oftat adânc și a privit pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam.

— Nu mai pot acasă, unchiule. Mami și tati se ceartă tot timpul. Nu mă ascultă nimeni. Parcă nu mai exist pentru ei.

Mi s-a strâns inima. Îi știam pe sora mea, Mirela, și pe cumnatul meu, Sorin, ca fiind oameni buni, dar mereu ocupați, mereu cu grijile lor. Dar nu m-am gândit niciodată că Ariana ar putea suferi atât de mult din cauza asta.

— Ce s-a întâmplat exact? Poți să-mi spui orice, știi bine.

A început să povestească printre lacrimi cum părinții ei se certau din ce în ce mai des din cauza banilor. Sorin fusese dat afară de la serviciu și nu găsea altceva. Mirela lucra dublu la spital și venea acasă epuizată. În toată tensiunea asta, Ariana simțea că nu mai are loc în propria familie.

— M-au prins că am luat niște bani din portofelul mamei ca să ies cu fetele la mall. Nu i-am cheltuit pe prostii, dar nici nu m-au lăsat să explic. Au țipat la mine că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar eu doar… voiam să scap puțin de atmosfera aia de acasă.

Am simțit furie și neputință. Mi-am amintit de copilăria mea cu Mirela, cum ne certam pentru nimicuri dar mereu ne împăcam. Acum însă era altceva – o ruptură reală între generații, între părinți copleșiți și copii care nu mai găsesc alinare.

— Ari, știi că nu e vina ta, da? Părinții tăi trec printr-o perioadă grea, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc sau că nu contezi pentru ei.

— Dar dacă nu mă mai iubesc? Dacă tot ce văd la mine sunt greșelile?

M-am ridicat și am tras-o ușor lângă mine. Am ținut-o în brațe ca atunci când era mică și venea la mine să-i citesc povești.

— Eu cred că tocmai acum au nevoie cel mai mult de tine. Și tu de ei. Dar trebuie să le spui ce simți. Dacă vrei, pot vorbi eu cu mama ta.

Ariana a dat din cap încet.

— Mi-e frică să nu-i supăr și mai tare… Parcă orice spun sau fac e greșit.

Am stat mult în seara aceea de vorbă. I-am povestit despre greutățile prin care am trecut eu după divorțul meu, despre cum uneori oamenii mari uită să fie atenți la cei mici tocmai pentru că sunt prea prinși în propriile probleme. I-am spus că nu există familie perfectă și că fiecare are momentele ei de criză.

La un moment dat, telefonul Arianiei a vibrat. Era Mirela: „Unde ești? Te rog răspunde-mi!”

— Vrei să-i scriu eu? am întrebat-o.

Ariana a oftat și a dat din cap că da. Am luat telefonul și i-am trimis un mesaj scurt surorii mele: „Ariana e la mine. E bine. Vorbim mâine.”

După ce s-a liniștit puțin, Ariana mi-a spus:

— Unchiule, tu ai avut vreodată impresia că nu contezi pentru nimeni?

M-a lovit întrebarea asta ca un pumn în stomac. Mi-am amintit de serile singuratice după ce fosta mea soție a plecat cu tot cu copilul nostru la Cluj. De momentele când mă simțeam invizibil la muncă sau în familie.

— Da, Ari. Și încă mi se mai întâmplă uneori. Dar știi ce m-a ajutat? Să vorbesc cu cineva care chiar ascultă. Să nu mă prefac că totul e bine când nu e.

Am zâmbit amar:

— Poate că rolul meu de unchi nu e doar să te scot la film sau să-ți dau bani de buzunar. Poate că trebuie să fiu aici când ai nevoie să plângi sau să te descarci.

A doua zi dimineață, Mirela a venit la mine acasă cu ochii umflați de plâns. Ariana dormea încă pe canapea. Ne-am așezat la bucătărie și i-am povestit tot ce mi-a spus fata ei. Mirela a izbucnit în lacrimi:

— Nici nu mi-am dat seama cât de rău îi facem… Suntem atât de prinși în problemele noastre încât uităm că ea suferă cel mai mult.

Am stat toți trei la masă când s-a trezit Ariana. Au urmat multe lacrimi, îmbrățișări și promisiuni că vor încerca să vorbească mai des despre ce simt fiecare.

După ce au plecat, am rămas singur în sufragerie privind ploaia care încă bătea în geam. M-am întrebat dacă nu cumva toți avem nevoie de cineva care doar să asculte fără să judece.

Oare câți dintre noi uităm cât de important e să fim prezenți cu adevărat pentru cei dragi? Câte familii se destramă din lipsa unui simplu „Hai să vorbim”? Poate că datoria unui unchi – sau a oricărui membru al familiei – e mai mult decât joacă și distracție: e despre a fi acolo când doare cel mai tare.