„Legată de scaunul cu rotile, mireasa privea în depărtare: Alături de ea stătea Gabriel”

Soarele apunea peste micul oraș de coastă Vizorul Mării, aruncând o lumină aurie care părea să binecuvânteze tot ce atingea. Pe promenadă, se adunase o mulțime, atrasă de frumusețea serii și de promisiunea de a asista la o ceremonie de nuntă diferită de oricare alta.

Violeta, confinată în scaunul cu rotile de la un accident de mașină din tinerețea ei, nu și-a lăsat niciodată limitările fizice să o definească. Era cunoscută în Vizorul Mării pentru spiritul ei vibrant și refuzul de a ceda autocompătimirii. Astăzi, se căsătorea cu Gabriel, un bărbat care intrase în viața ei neașteptat, dar care devenise repede stânca ei.

Gabriel stătea alături de ea, prezența lui impunătoare, dar blândă. O întâlnise pe Violeta la un grup de suport local pentru supraviețuitorii de leziuni spinale, unde el voluntaria. Prietenia lor înflorise în dragoste, o dovadă că cele mai profunde legături sunt adesea forjate în adversitate.

Pe măsură ce ceremonia începea, ochii Violetei erau fixați pe orizont, expresia ei fiind un amestec de bucurie și melancolie. Oceanul din fața ei reflecta emoțiile ei – vast, frumos, dar de neînțeles. Gabriel i-a luat mâna, iar ea s-a întors către el, zâmbetul ei radiant, dar umbrit de tristețe.

„Violeta, îl iei pe Gabriel de soț, să trăiți împreună în căsătorie, să-l iubești, să-l mângâi, să-l onorezi și să-l păstrezi, în boală și în sănătate, renunțând la toți ceilalți, cât timp amândoi veți trăi?” a întrebat ofițerul de stare civilă, vocea lui răsunând peste sunetul valurilor.

„Da,” a răspuns Violeta, vocea ei fermă, dar ochii ei plini de lacrimi nevărsate.

„Și tu, Gabriel, o iei pe Violeta de soție, să trăiți împreună în căsătorie, să o iubești, să o mângâi, să o onorezi și să o păstrezi, în boală și în sănătate, renunțând la toți ceilalți, cât timp amândoi veți trăi?”

„Da,” a răspuns Gabriel, vocea lui plină de emoție.

Ceremonia a continuat, iar în timp ce își schimbau inelele, un sentiment palpabil de dragoste învăluia mulțimea. Cu toate acestea, atmosfera festivă nu putea masca curentul de tristețe care curgea prin jurămintele cuplului. Amândoi știau că starea Violetei se înrăutățea, că timpul lor împreună ar putea fi mai scurt decât sperau.

Pe măsură ce ceremonia se încheia, cuplul se întorcea să privească oceanul. Apusul vopsea cerul în nuanțe de portocaliu și roz, un moment frumos, dar trecător. Se țineau unul pe altul, îmbrățișarea lor fiind o recunoaștere tăcută a provocărilor care urmau.

Mulțimea se risipise încet, lăsându-i pe Violeta și Gabriel singuri pe promenadă. Privind cum soarele cobora sub orizont, ultima sa lumină persistând ca o promisiune finală. Mâine era incert, dar astăzi, erau împreună, legați de dragoste, conștienți de impermanența vieții.

Pe măsură ce noaptea cădea, Violeta șoptea: „Indiferent ce se întâmplă, astăzi a fost perfect.” Gabriel a dat din cap, ținând-o aproape, știind că, deși juraseră să înfrunte viitorul împreună, fiecare zi era un dar care nu trebuia luat de-a gata.