De ce fiica mea refuză să-și îngrijească mama bolnavă?

— Nu mai pot, tată! Nu mă mai pune să vin aici! Glasul Elenei răsună ascuțit în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul greu al medicamentelor. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Maria, soția mea, stătea pe canapea, palidă și tăcută, cu ochii pierduți pe geam. Vlad, fiul nostru, încerca să facă liniște: — Elena, nu e momentul… Mama are nevoie de noi.

Dar Elena deja își strângea geanta la piept, cu ochii plini de lacrimi și furie. — De ce trebuie să fiu mereu eu cea care renunță la tot? De ce nu vezi că și eu am o viață? Am încercat să-i răspund calm, dar vocea mi-a ieșit stinsă: — E mama ta, Elena. Nu poți s-o lași așa…

A trântit ușa și a plecat. Am rămas cu Vlad privind unul la altul, neputincioși. Maria a oftat adânc, fără să spună nimic. În acea liniște apăsătoare, am simțit cum ceva se rupe între noi.

Nu știu când s-a schimbat totul. Poate când Maria a început să uite lucruri simple — unde a pus cheile, cum se numește vecina de la trei. La început am râs împreună de micile ei „prostiute”, dar apoi au devenit tot mai dese. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: Alzheimer. Din ziua aceea, casa noastră s-a umplut de frică și nesiguranță.

Vlad s-a oferit imediat să ajute. A venit acasă de la Cluj, unde lucra ca inginer IT, și a început să se ocupe de tot: cumpărături, medicamente, programări la doctor. Elena însă… Elena s-a retras tot mai mult. La început a spus că are mult de lucru la școală — e profesoară de română la liceu — apoi că nu poate suporta să o vadă pe mama așa.

Am încercat să vorbesc cu ea într-o seară, când am găsit-o pe bancă în parc, privind absent la copiii care se jucau.
— Elena, te rog… Nu înțeleg de ce nu vrei să vii acasă. Mama te întreabă mereu de tine.
A oftat și a dat din cap: — Nu pot, tată. Nu pot s-o văd așa. Parcă nu mai e ea… Și oricum, tu știi ce mi-a făcut când eram mică.
Am simțit un nod în gât. Știam la ce se referă: certurile dintre ea și Maria, reproșurile legate de note sau prieteni. Dar cine nu greșește ca părinte?
— A trecut mult timp de atunci… Acum are nevoie de tine.
— Poate că da. Dar eu? Eu când am avut nevoie de ea?

M-am întors acasă cu inima grea. Vlad m-a întâmpinat în ușă:
— Ai vorbit cu ea?
— Da… Nu vrea.
— Poate ar trebui s-o lași în pace o vreme.

Dar nu puteam. În fiecare zi mă uitam la Maria cum se stinge încet și mă întrebam dacă nu cumva eu sunt vinovat pentru tot. Dacă nu cumva am lăsat ca distanța dintre mamă și fiică să crească prea mult.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu o idee:
— Hai să facem o masă în familie. Poate dacă vine și Elena, o să-și dea seama că nu e singură.
Am sunat-o pe Elena și am rugat-o să vină. A acceptat greu.

Când a intrat pe ușă, Maria s-a luminat la față:
— Elena! Ce frumoasă ești… Ai venit la mama?
Elena a zâmbit forțat și s-a așezat la masă. Am încercat să vorbim despre lucruri obișnuite — vremea, școala, elevii ei — dar tensiunea plutea în aer.
La desert, Maria a început să povestească despre copilăria Elenei:
— Îți mai amintești când ai căzut din cireș? Ce speriată am fost…
Elena s-a ridicat brusc:
— Nu-mi amintesc nimic din copilărie! Nimic frumos!
A izbucnit în plâns și a fugit din cameră.

Am găsit-o pe balcon, tremurând:
— De ce nu mă pot apropia de ea? De ce nu pot s-o iert?
Am luat-o în brațe:
— Poate pentru că doare prea tare. Dar dacă nu încerci acum… când?

Seara aceea a trecut greu. Vlad a spălat vasele în tăcere. Maria s-a retras devreme în dormitor.

Au trecut săptămâni fără ca Elena să mai vină acasă. Vlad și cu mine ne-am împărțit sarcinile: el mergea la farmacie, eu găteam și aveam grijă de Maria. Uneori mă uitam la poza noastră de familie din sufragerie și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Elena m-a sunat:
— Tată… cred că vreau să încerc din nou. Poate nu pentru ea… ci pentru mine.
A venit acasă timid, cu un buchet de liliac alb. Maria nu a recunoscut-o imediat, dar i-a zâmbit cald:
— Ce fată frumoasă…
Elena a plâns în brațele mele ca atunci când era mică.

Nu știu dacă vreodată va putea ierta cu adevărat sau dacă relația lor va mai fi vreodată ceea ce ar fi putut fi. Dar știu că fiecare familie are rănile ei ascunse și că uneori e nevoie de o boală sau o suferință ca să ne aducem aminte cât de mult contează iertarea.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu astfel de răni nespuse? Ce putem face ca să ne apropiem unii de alții înainte să fie prea târziu?