Ultimul meci pentru tata: Povestea unei iubiri care nu cunoaște limite

— Nu vreau să mă vezi plângând, Vlad, dar nu știu cum să-ți spun… doctorul mi-a zis că mai am doar câteva luni. Vocea tatălui meu, Doru, tremura în semiîntunericul sufrageriei. Era iunie, iar mirosul de tei pătrundea pe geamul deschis. Am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, ca și cum cineva ar fi tras brusc o pătură groasă peste mine.

— Tata… nu spune prostii! Tu ești stâlpul casei! am izbucnit eu, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar el doar a zâmbit trist și a privit spre poza noastră de la ultimul meci de fotbal.

— Vlad, știi ce mi-aș dori cel mai mult? Să te văd jucând într-o finală adevărată. Să te văd acolo, pe teren, luptând până la capăt.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Sezonul tocmai se terminase, echipa noastră, Gloria Ploiești, ratase la mustață calificarea în finală. Știam că nu există nicio șansă să joc într-un meci important prea curând. Dar privirea lui Doru era plină de speranță și dorință. Nu puteam să-l las să plece fără să-i îndeplinesc visul.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care tata m-a dus la antrenamente cu bicicleta lui veche, la toate certurile noastre despre școală și fotbal, la felul în care mă certa când chiuleam de la matematică pentru un meci amical. Știam că trebuie să fac ceva imposibil: să organizez un meci de finală doar pentru el.

A doua zi dimineață am început să dau telefoane. L-am sunat pe antrenorul nostru, domnul Stancu.

— Vlad, ești nebun? Cum să organizezi un meci de finală când sezonul s-a terminat? Băieții sunt plecați în vacanță!

— Vă rog, domnule Stancu! Tata… nu mai are mult. E visul lui să mă vadă jucând într-o finală. Vă rog!

Au urmat ore întregi de telefoane, mesaje pe grupurile de WhatsApp, rugăminți către colegi și chiar adversari din echipa rivală, Petrolul. Unii au râs la început:

— Ce finală? E vară, frate! Eu sunt la mare!

Dar când au aflat motivul, ceva s-a schimbat. În mai puțin de 24 de ore, aproape toți băieții au spus „vin”. Chiar și cei cu care nu mă înțelegeam prea bine.

Mama a fost sceptică:

— Vlad, nu vreau să-i dai speranțe false tatălui tău. E deja atât de slăbit…

— Nu-i dau speranțe false, mamă. Îi dau un motiv să zâmbească.

Am alergat prin tot orașul după echipamente, am vorbit cu administratorul stadionului mic din cartierul nostru și am convins-l să ne lase să jucăm acolo „pentru o cauză specială”.

În dimineața meciului improvizat, tata era palid și obosit. L-am ajutat să se îmbrace cu tricoul meu vechi de la Gloria și l-am dus la stadion cu mașina unui prieten. Pe drum nu a spus nimic. Doar ținea strâns poza noastră din copilărie.

Când am ajuns, tribuna era plină cu vecini, colegi de clasă și chiar profesori care au aflat povestea. Unii țineau pancarte cu „Hai Vlad!” sau „Pentru Doru!”.

Meciul a început cu o emoție pe care n-am simțit-o niciodată. Fiecare pasă era pentru tata. Fiecare sprint era o luptă cu timpul. În minutul 70, când scorul era egal, am primit o pasă lungă de la Andrei și am marcat golul victoriei. Am alergat direct spre tribună și l-am văzut pe tata ridicându-se cu greu în picioare, aplaudând cu lacrimi în ochi.

După meci, m-a strâns în brațe mai tare ca niciodată.

— Vlad… ai făcut imposibilul pentru mine. Să nu uiți niciodată: viața e despre curaj și iubire.

În acea seară am stat împreună pe bancă în fața blocului și am vorbit despre tot ce nu apucasem niciodată să spunem. Despre frici, regrete și visuri neîmplinite.

Tata s-a stins două luni mai târziu. Dar imaginea lui din tribune rămâne vie în mintea mea.

Mă întreb adesea: oare cât de departe suntem dispuși să mergem pentru cei pe care îi iubim? Și dacă am face tot ce putem cât timp îi avem lângă noi, oare am regreta mai puțin?