Conversația secretă care mi-a frânt inima

— Nu-i spune încă, te rog! vocea lui Vlad răsuna în bucătărie, șoptită, dar încărcată de teamă. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era trecut de miezul nopții, iar casa era scufundată în liniște, cu excepția acelor cuvinte care mi-au străpuns inima.

Nu trebuia să fiu acolo. Mă trezisem să beau apă, dar am auzit voci și m-am apropiat fără să vreau. Vlad, soțul meu, și sora mea, Irina, vorbeau la telefon. Nu știam ce să fac: să intru și să-i confrunt sau să mă retrag și să mă prefac că nu am auzit nimic? Am rămas nemișcată, ascultându-i cum își împărțeau secretele.

— Nu pot să mai țin asta ascuns, Vlad! a spus Irina, aproape plângând. — E copilul ei, merită să știe adevărul!

Am simțit cum mi se taie respirația. Copilul meu? Despre cine vorbeau? Despre Radu, băiatul nostru de opt ani, care dormea liniștit în camera lui, visând probabil la cățelul pe care urma să i-l dăruim de ziua lui? Sau despre altceva, ceva ce nu puteam încă să înțeleg?

Am intrat brusc în bucătărie. Vlad s-a întors spre mine, palid ca varul. Irina a tăcut la celălalt capăt al firului.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat cu vocea gâtuită.

Vlad a închis telefonul și a încercat să mă ia de mână.

— Nu e ceea ce crezi…

— Atunci explică-mi! am izbucnit. Ce ascundeți de mine?

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la podea, evitându-mi privirea.

— E vorba despre Radu… a început el încet. — Irina crede că ar trebui să-ți spunem adevărul despre… despre adopție.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Radu era fiul nostru adoptiv, dar am hotărât împreună să-i spunem când va fi destul de mare. De ce voia Irina să intervină acum? Și de ce Vlad părea atât de speriat?

— De ce vorbești cu Irina despre asta? De ce nu ai venit la mine?

Vlad a oftat adânc.

— Pentru că… pentru că Irina știe mai multe decât crezi. Ea a fost cea care ne-a ajutat să-l găsim pe Radu. Și… și nu doar atât.

M-am prăbușit pe scaun, simțind că nu mai am putere nici să respir.

— Ce vrei să spui?

Vlad s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Irina… Irina este mama biologică a lui Radu.

Am izbucnit în plâns. Toate momentele din ultimii ani — zâmbetele Irinei când îl vedea pe Radu, grija exagerată, vizitele dese — toate căpătau acum un sens nou și dureros.

— De ce nu mi-ați spus? am șoptit printre lacrimi.

Vlad s-a așezat lângă mine.

— Am vrut să te protejez. Să-l protejez pe Radu. Irina nu a putut să-l crească atunci, dar nu a vrut să-l piardă definitiv. Am crezut că e mai bine așa…

Am stat toată noaptea trează, gândindu-mă la fiecare detaliu al vieții noastre din ultimii opt ani. Cum am putut fi atât de oarbă? Cum am putut să nu-mi dau seama că între Vlad și Irina exista o legătură mai profundă decât simpla familie?

A doua zi dimineață, Radu a venit alergând în bucătărie, cu ochii strălucind de bucurie.

— Mami, azi e ziua mea! Primesc cățelul?

L-am strâns tare la piept, încercând să-mi ascund lacrimile.

— La mulți ani, puiule! Da, vei primi cățelul tău.

Vlad m-a privit cu teamă și regret. Irina a venit mai târziu cu un cadou pentru Radu — o jucărie de pluș în formă de cățel. S-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău… N-am vrut decât să fie bine pentru el.

Am plecat capul. Nu știam dacă pot ierta vreodată această trădare. Dar știam că trebuie să găsesc o cale pentru Radu. El nu avea nicio vină pentru secretele noastre de adulți.

Seara, după ce Radu s-a culcat cu noul lui cățel adormit la picioare, am stat singură în bucătărie și am privit pe fereastră la ploaia care bătea în geamuri.

M-am întrebat: cât de mult putem ierta pentru cei pe care îi iubim? Și dacă adevărul doare atât de tare… oare minciuna nu doare și mai mult?