Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Familii Încercate
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria mică a casei bunicii. Irina stătea pe canapea, cu telefonul în mână, ignorând complet discuția. Bunica tușea în camera ei, iar Vlad, fratele meu, se uita la mine ca și cum aș fi fost nedreaptă.
— Ce vrei să fac? Irina e obosită, a avut o zi grea la serviciu, mi-a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.
Am simțit cum mi se strânge inima. De jumătate de an, de când Vlad și Irina s-au mutat aici, după ce bunica le-a lăsat casa prin testament, totul s-a schimbat. Părinții mei ne-au ajutat pe mine și pe soțul meu, Radu, să ne cumpărăm un apartament modest la marginea orașului. Mi s-a părut corect atunci. Dar acum, când bunica era bolnavă și avea nevoie de ajutor, eu eram singura care venea zilnic să o îngrijească.
Irina nu făcea nimic. Nu gătea, nu spăla, nu mergea la cumpărături. Când îi ceream ajutorul, ridica din umeri sau îmi răspundea tăios:
— Nu e treaba mea! E mama lui Vlad, nu a mea!
Dar bunica era mama mamei noastre. Era a noastră, a tuturor. O femeie care ne crescuse pe amândoi cu blândețe și răbdare, care ne citea povești la culcare și ne făcea plăcinte cu mere în fiecare toamnă.
Într-o zi, am găsit-o pe bunica plângând în pat. Avea febră mare și nu mâncase nimic de dimineață.
— De ce nu ai chemat pe nimeni? am întrebat-o speriată.
— N-am vrut să deranjez… Irina mi-a spus că nu are timp de mofturile mele…
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat un pumn în stomac. Am sunat la medicul de familie și am stat lângă bunica toată noaptea. Vlad nu a venit acasă decât târziu, iar Irina nici măcar nu a intrat în cameră să vadă ce face bătrâna.
A doua zi dimineață, i-am confruntat pe amândoi.
— Nu se mai poate așa! Dacă nu vreți să aveți grijă de bunica, spuneți-mi! O iau la mine!
Irina a râs ironic:
— Ia-o! Oricum nu e casa ta!
Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Nu pot să o iau de aici… E casa ei… Dar nici Irina nu poate să facă totul…
— Dar nici nu face nimic! am izbucnit eu.
Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră de familie. Mama a venit plângând la mine:
— Ce se întâmplă cu voi? V-ați certat de la bani? De la casă?
— Nu, mamă… De la nepăsare.
Radu încerca să mă liniștească:
— Nu poți salva pe toată lumea. Poate ar trebui să o iei pe bunica la noi o vreme…
Dar apartamentul nostru era mic și bunica avea nevoie de spațiu și liniște. În plus, știam că ar fi suferit să fie smulsă din casa în care trăise o viață întreagă.
Zilele au trecut greu. Bunica se stingea încet sub ochii mei. Irina devenea tot mai distantă și chiar ostilă. Odată am auzit-o vorbind la telefon:
— Nu mai suport bătrâna asta! Parcă e o povară pe capul nostru!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să vin tot mai des la bunica, uneori stăteam peste noapte. Vlad era prins între noi două și nu știa cui să-i dea dreptate.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, bunica m-a luat de mână:
— Să nu vă certați din cauza mea… Casa asta n-are valoare fără dragoste…
Am plâns împreună mult timp. A doua zi dimineață, bunica s-a stins liniștită. Am simțit un gol imens în suflet.
La parastas, familia era împărțită. Irina stătea retrasă, cu privirea rece. Vlad părea pierdut. Mama plângea în hohote.
După înmormântare, am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Frate, ce s-a întâmplat cu noi? Unde am greșit?
El a dat din umeri:
— Poate că am pus prea mult preț pe lucruri și prea puțin pe oameni…
Acum mă uit înapoi și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă pierzi familia pentru ea? Ce rămâne după noi — ziduri sau amintiri?
Poate că fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: ce alegem când suntem puși între datorie și confort? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru cei dragi?