După ce s-au stins luminile: Povestea mea după divorț

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Era a treia oară săptămâna aceea când discuția noastră ajungea aici, la limita răbdării. M-am uitat la ea, cu ochii roșii de oboseală și mâinile tremurânde pe cana de ceai.

— Ioana, te rog… hai să nu ne certăm iar. Știi că fac tot ce pot. Și tu faci. Dar… nu știu ce să mai facem, am spus încet, aproape șoptit, ca și cum vocea mea ar fi putut să nu deranjeze echilibrul precar al serii.

Adevărul era că nu mai aveam nimic de spus. Ne iubeam, sau cel puțin așa credeam amândoi la început. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere, și visam să schimbăm lumea dintr-o clasă de liceu dintr-un oraș mic din Moldova. Amândoi profesori tineri, cu salarii mici și vise mari. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră cu chirie, am cumpărat mobilă second-hand și am râs când ploua prin tavan. Atunci, totul părea o aventură.

Dar anii au trecut și aventura s-a transformat în rutină. Salariile au rămas mici, facturile au crescut, iar visul nostru de a avea un copil s-a lovit de realitatea dureroasă a infertilității. Ioana plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam vinovat că nu pot să-i ofer ce-și dorește. Am început să ne certăm din orice: cine spală vasele, cine plătește întreținerea, cine a uitat să cumpere pâine.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă lungă despre bani și viitor, Ioana a plecat la mama ei. A doua zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu mai pot. Vreau divorț.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să o sun, să-i spun că putem încerca din nou, dar nu a răspuns.

Divorțul a fost rapid și rece. Am împărțit puținele lucruri pe care le aveam: canapeaua veche a rămas la mine, biblioteca la ea. Prietenii comuni au dispărut încet-încet, fiecare alegând o tabără sau evitându-ne pe amândoi.

Primele luni după divorț au fost un coșmar. Mă întorceam seara într-un apartament gol, unde tăcerea era apăsătoare. Mâncam pe fugă, nu mai aveam chef să gătesc sau să fac curat. La școală, elevii mă priveau ciudat când uitam să aduc testele corectate sau când ridicam tonul fără motiv. Directorul m-a chemat într-o zi la el în birou.

— Rareș, ai nevoie de o pauză? Pari obosit… Dacă vrei, pot vorbi cu inspectoratul să-ți dea câteva zile libere.

— Nu, domnule director… mă descurc. Mulțumesc.

Dar nu mă descurcam deloc. Într-o seară am găsit un plic sub ușă: somație pentru restanță la chirie. Salariul meu abia ajungea pentru facturi și mâncare. Am început să vând din lucruri: bicicleta pe care visam să mergem la munte, colecția de discuri vechi, chiar și ceasul primit de la tata la absolvire.

Mama mă suna zilnic.

— Rareș, vino acasă la Bacău! Nu te mai chinui singur acolo…

— Nu pot, mamă… aici e viața mea.

Dar ce viață mai era? Prietenii mei erau ocupați cu familiile lor sau plecați prin străinătate. Într-o seară am ieșit singur în parc și am văzut-o pe Ioana plimbându-se cu un bărbat necunoscut. Am simțit un gol în stomac și m-am ascuns după un copac ca un copil speriat.

Într-o noapte am primit un mesaj de la ea: „Sper că ești bine.” Atât. Am vrut să-i răspund că nu sunt bine deloc, că mi-e dor de ea și de viața noastră împreună, dar m-am abținut.

Au trecut luni până când am reușit să accept că totul s-a terminat. Am început să merg la terapie la insistențele mamei. Doamna psiholog, o femeie blândă pe nume Camelia, m-a întrebat într-o zi:

— Rareș, ce ai face dacă ai putea lua totul de la capăt?

Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să răspund. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără Ioana.

Încet-încet am început să reconstruiesc ceva din mine. Am acceptat ore suplimentare la școală și am început să predau meditații unor copii din cartier. O vecină bătrână mi-a adus într-o zi o prăjitură caldă și mi-a spus:

— Să știi că viața merge înainte, dragule! Și soarele răsare iar…

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Într-o zi, la școală, o elevă timidă mi-a lăsat pe catedră o scrisoare: „Domnule profesor, vă mulțumesc că m-ați ajutat să cred în mine.” Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel.

Acum, după doi ani de la divorț, încă mă doare când mă gândesc la Ioana și la tot ce-am pierdut. Dar am învățat că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însuți.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu adevărat după ce ni se dărâmă lumea? Sau doar supraviețuim? Voi ce ați face dacă ați fi nevoiți să o luați de la capăt?