Umbrele unei mame: Sacrificiu sau manipulare?

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să muncesc două schimburi doar ca să plătim antrenamentele lui Vlad și cursurile de pian ale Ilincăi!
Vocea tatălui meu răsuna prin ușa întredeschisă a sufrageriei. M-am oprit pe hol, cu ghiozdanul atârnând greu pe umăr, simțind cum inima îmi bate nebunește. Mama, cu mâinile strânse pe marginea mesei, părea o statuie de piatră.
— E pentru viitorul lor, Mihai! Dacă nu investim acum în ei, ce șanse vor avea? Vrei să ajungă ca noi? Să trăiască de pe o zi pe alta?

Am crescut într-un apartament mic din Pitești, cu miros de cafea tare și ciorbă de perișoare. Mama era mereu acolo: dimineața, când mă trezeam cu ochii lipiți de somn, și seara, când mă întorceam de la școală. Nu lucra, spunea că „familia e serviciul meu”. Ne ducea la școală, la antrenamente, la repetiții. Îmi aminteam cum mă ținea strâns de mână la primul concurs de atletism și cum îi tremura vocea când mă încuraja: „Hai, Vlad! Poți să fii cel mai bun!”

Dar în acea seară, ascultându-i pe ai mei certându-se, am simțit pentru prima dată că ceva nu era în regulă. Tata a ieșit trântind ușa, iar mama a rămas nemișcată, privind în gol. Am intrat încet în sufragerie.

— Mamă… ești bine?

S-a întors spre mine cu un zâmbet forțat.
— Da, puiule. Totul e pentru voi. Să nu uiți asta niciodată.

Anii au trecut și presiunea a crescut. Ilinca era la liceul de arte, iar eu făceam atletism de performanță. Fratele meu mai mic, Radu, abia începuse școala și deja era înscris la cursuri de engleză și robotică. Mama ne organiza fiecare minut: teme, antrenamente, concursuri. Nu aveam voie să lipsim sau să renunțăm. Dacă protestam, plângea sau ne făcea să ne simțim vinovați: „Eu am renunțat la tot pentru voi!”

Într-o zi, după un concurs pierdut, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.
— De ce nu poți fi ca băiatul ăla de la Steaua? El câștigă mereu! Am investit atâția bani și timp… Ce rost are dacă nu ajungi nimic?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Pentru prima dată am simțit că nu sunt destul. Că iubirea ei avea un preț.

Tata devenise tot mai absent. Lucra mult și venea acasă doar să doarmă. Într-o seară l-am auzit spunându-i mamei:
— Elena, copiii nu sunt proiectele tale personale! Lasă-i să respire!

Dar mama nu ceda niciodată. Organiza ședințe cu profesorii, făcea presiuni la cluburi sportive, se lăuda vecinelor cu realizările noastre. Când Ilinca a vrut să renunțe la pian pentru a merge la dansuri moderne, mama a izbucnit:
— Nu după tot ce am făcut pentru tine! Vrei să arunci totul pe fereastră?

Ilinca a plâns toată noaptea. A doua zi s-a dus la pian cu ochii umflați.

Într-o vară, tata a plecat de acasă. A spus că are nevoie de liniște. Mama s-a prăbușit; plângea zile întregi și ne repeta obsesiv:
— Dacă nu reușiți voi, tot sacrificiul meu a fost degeaba!

Atunci am început să mă întreb: pentru cine trăim noi? Pentru visele noastre sau pentru ambițiile mamei?

Am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate la București. Departe de casă, am început să văd lucrurile altfel. Am cunoscut colegi care nu aveau părinți atât de implicați și totuși erau fericiți. Am început să mă întreb dacă dragostea mamei mele era chiar atât de altruistă cum crezusem.

Într-o zi m-a sunat:
— Vlad, ai aplicat la bursa aia? Trebuie să fii cel mai bun! Să arătăm tuturor că nu am muncit degeaba!

M-am blocat. Nu mai voiam să fiu proiectul nimănui. Am refuzat bursa și i-am spus adevărul:
— Mamă, vreau să aleg singur ce fac cu viața mea.

A urmat o tăcere grea.
— Nu mă iubești… După tot ce am făcut pentru tine…

Am plâns după ce am închis telefonul. Dar pentru prima dată m-am simțit liber.

Acum, după ani de zile, încă mă întreb: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe manipularea? Poate dragostea să fie sinceră dacă vine la pachet cu atâtea așteptări?

Voi ce credeți? Cât din ceea ce fac părinții pentru noi e iubire adevărată și cât e dorința lor de a-și trăi propriile vise prin copiii lor?