Ziua în care am uitat să fiu bunica ei

— Cum ai putut să uiți, mamă? Ilinca a plâns toată seara! vocea fiicei mele, Raluca, răsuna în telefon, tăioasă și încărcată de reproș. M-am oprit din așezat vasele în dulap, cu mâinile tremurând. În bucătăria mea mică din cartierul Drumul Taberei, ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic care mă certa pentru fiecare clipă trecută.

Nu știam ce să spun. Mă simțeam ca o umbră în propria viață, prinsă între amintiri și prezent. Ilinca, nepoata mea, tocmai împlinise 15 ani. O vârstă la care fiecare gest contează, fiecare cuvânt rămâne întipărit. Și eu? Eu uitasem. Uitarea mea nu era doar o scăpare, era un simptom al unei distanțe care crescuse între noi fără să-mi dau seama.

— Raluca, nu am nicio scuză. Am fost prinsă cu problemele mele…

— Problemele tale? Mamă, de când a murit tata, parcă ai uitat că mai ai familie! Ilinca are nevoie de tine. Nu e doar fata mea, e și nepoata ta!

Am simțit cum mă strânge inima. De când plecase soțul meu, Ion, lumea mea se micșorase. Mă închisesem în rutina zilnică: piață, televizor, pastile. Nu mai mergeam la zile de naștere, nu mai făceam prăjituri cu Ilinca, nu mai povesteam despre copilăria mea la țară. Totul părea prea greu.

Mi-am amintit de ochii Ilincăi când era mică: mari, curioși, mereu dornici să afle povești despre „vremurile de demult”. Îmi cerea să-i arăt cum făceam cozonac sau să-i citesc poezii de Arghezi. Dar anii au trecut și între noi s-a așternut o tăcere apăsătoare.

În acea seară, după ce am închis telefonul cu Raluca, am stat pe marginea patului și am privit fotografia veche cu Ilinca în brațele mele, la botez. Am plâns încet, fără zgomot. Mi-am dat seama că nu doar ziua ei o uitasem, ci și legătura noastră.

A doua zi am decis să merg la ei. Am cumpărat un tort mic și o carte cu poezii – știam că îi plăceau cândva. Pe drum, mă gândeam la ce voi spune. Cum să-i explic unei adolescente de 15 ani că bunica ei s-a pierdut pe sine după moartea bunicului? Că durerea m-a făcut să mă ascund?

Când am ajuns la ușa lor, Ilinca mi-a deschis. Era mai înaltă decât o țineam minte, cu părul prins într-o coadă dezordonată și ochii triști.

— Bună, Ilinca… am șoptit.

— Bună… a răspuns ea, fără să mă privească.

Am intrat stingheră în sufragerie. Raluca m-a privit cu răceală.

— Ai venit târziu.

— Știu… dar vreau să vorbesc cu Ilinca, dacă mă lasă.

Ilinca s-a așezat pe canapea și a început să-și butoneze telefonul. Am pus tortul pe masă și cartea lângă ea.

— Ți-am adus ceva… știu că nu poate șterge faptul că am uitat ziua ta. Dar vreau să-ți spun ceva important.

Ea a ridicat ochii spre mine pentru prima dată.

— De ce ai uitat?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Pentru că mi-a fost prea dor de bunicul tău și m-am pierdut pe drum. Am crezut că dacă mă ascund în singurătate, nu o să doară atât de tare. Dar m-am înșelat. Și te-am rănit pe tine cel mai mult.

Ilinca a oftat adânc.

— Toți par să uite de mine în ultimul timp… Mama e mereu la serviciu, tu nu mai vii pe la noi… Parcă nu mai contez pentru nimeni.

M-am apropiat și i-am luat mâna între palmele mele bătrâne.

— Contezi pentru mine mai mult decât orice pe lume. Știu că am greșit și nu pot da timpul înapoi. Dar vreau să încerc să repar ce-am stricat. Poate putem citi împreună cartea asta sau putem face prăjituri ca pe vremuri…

Ilinca a zâmbit timid.

— Poate…

Raluca s-a uitat la noi și a oftat ușurată.

— Mama, nu vreau să te pierdem și pe tine…

Am petrecut restul zilei împreună. Am râs timid la început, apoi din ce în ce mai sincer. Am făcut clătite și am citit poezii cu voce tare. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou vie.

Seara târziu, când m-am întors acasă, am privit cerul plin de nori și m-am întrebat: câți dintre noi ne pierdem printre regrete și uităm să iubim la timp? Oare cât de greu e să recunoaștem că avem nevoie unii de alții înainte să fie prea târziu?