Când mi-am privit tatăl în ochi, am găsit doar regret, nu furie

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre el, ai înțeles? striga mama, cu ochii roșii de la plâns și mâinile tremurânde pe cana de ceai. Aveam doisprezece ani și nu știam decât că tata ne-a lăsat singure într-o garsonieră din cartierul Militari, iar mama repeta povestea asta la fiecare ceartă, la fiecare notă mică sau zi ploioasă.

— Dar de ce nu vrea să mă vadă? întrebam uneori, cu vocea subțire, sperând să găsesc o fisură în zidul ei de ură.

— Pentru că nu-i pasă! Pentru că e un laș! răspundea Mariana, trântind ușa bucătăriei după ea.

Anii au trecut și am învățat să-mi port singură de grijă. Mama lucra două schimburi la fabrica de confecții și venea acasă obosită, cu miros de țigară și parfum ieftin. Eu mă ascundeam în cărți și visam la o familie normală, ca-n filmele de la televizor. Prietenele mele aveau tați care le duceau la școală sau le aduceau înghețată. Eu aveam doar poveștile mamei despre cât de mult a suferit din cauza lui Victor.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, când vântul bătea crengile de geam ca niște degete nervoase, cineva a bătut la ușă. Mama s-a uitat pe vizor și a încremenit. Am simțit cum aerul din cameră devine greu, ca înaintea unei furtuni.

— Nu deschide! a șoptit ea, dar eu deja răsucisem cheia.

În prag stătea un bărbat cu părul grizonat și ochii verzi, adânciți în cearcăne. Purta o geacă veche și ținea în mână o pungă cu portocale.

— Ana… a spus el încet, privindu-mă ca și cum ar fi văzut o fantomă.

Mama a apărut lângă mine, albă la față.

— Ce cauți aici? Ai tupeul să vii după atâția ani?

— Vreau doar să vorbesc cu fata mea, Mariana. Atât.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fata mea? Nici nu-i știam vocea. Am privit spre mama, apoi spre el. În ochii lui nu era furie, ci ceva mult mai greu: regretul acela tăcut care nu se poate ascunde.

— Nu ai ce căuta aici! Ai plecat, ai uitat de noi! a urlat mama.

El a lăsat capul în jos.

— Nu am uitat niciodată. Dar tu nu mi-ai dat voie să mă apropii. Mi-ai spus că Ana nu vrea să mă vadă…

Am simțit cum lumea mea se clatină. Mama? Să-l fi alungat ea? Am fugit în camera mea și am tras ușa după mine. Am plâns ore întregi, încercând să-mi amintesc dacă vreodată am întrebat-o direct pe mama dacă tata a încercat să mă caute.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la el. Scrisul era tremurat:

„Ana, am greșit mult față de tine și față de mama ta. Dar nu am încetat niciodată să te iubesc. Am încercat să vin la ziua ta, dar nu mi s-a permis. Am trimis cadouri care nu au ajuns niciodată la tine. Dacă vrei să mă cunoști, voi fi în fiecare duminică la ora 10 în parc, pe banca de lângă lac.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Mama a venit acasă târziu și m-a găsit cu ochii umflați.

— De ce nu mi-ai spus niciodată că tata a vrut să mă vadă?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Pentru că mi-era frică să nu te pierd și pe tine. Pentru că m-a rănit prea tare…

— Dar eu? Eu ce vină am?

Nu a avut răspuns.

Duminica următoare am mers în parc. L-am văzut stând pe bancă, cu aceeași pungă cu portocale lângă el. M-am apropiat încet.

— Ana… mulțumesc că ai venit.

Am stat amândoi tăcuți minute întregi. Apoi a început să-mi povestească despre viața lui: cum a plecat din țară pentru un contract în Italia, cum s-a întors și a găsit ușa încuiată, cum i s-a spus că nu sunt acasă sau că nu vreau să-l văd. Cum a trimis bani și scrisori care nu au ajuns niciodată.

— Poate n-am fost cel mai bun soț pentru mama ta, dar tu n-ai avut nicio vină. Îmi pare rău pentru tot timpul pierdut.

L-am privit atunci direct în ochi. Nu era furie acolo, ci doar regretul unui om care a pierdut totul din cauza orgoliului și a minciunilor.

Au urmat luni întregi de întâlniri scurte, conversații stângace și încercări timide de apropiere. Mama refuza să vorbească despre el sau despre trecut. Între noi s-a ridicat un zid rece, iar eu eram prinsă între două lumi: una construită pe minciuni din dragoste și alta pe adevăruri dureroase dar eliberatoare.

Într-o seară, după ce m-am întors din parc, mama m-a așteptat în bucătărie.

— Îl vezi des?

— Da. Și o să continui să-l văd. E tatăl meu.

A oftat adânc.

— S-ar putea să te rănească din nou…

— Poate. Dar vreau să aflu singură cine e el cu adevărat.

Nu a mai spus nimic. Doar m-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva ce nu putea rosti niciodată.

Acum am douăzeci și doi de ani și încă încerc să-mi găsesc locul între doi părinți care s-au iubit cândva și s-au distrus reciproc. Relația mea cu Victor e fragilă dar reală; cu Mariana e plină de tăceri apăsătoare dar încă există dragoste acolo, undeva sub straturi groase de frică și regret.

M-am întrebat mereu: câte vieți sunt distruse din cauza orgoliului și a minciunilor spuse „din dragoste”? Oare cât curaj ne trebuie ca să iertăm și să mergem mai departe?