Ultima mărturie a Anei: O mamă între suferință și speranță

— Ești o povară, Ana! Nici măcar nu mai știi să ai grijă de tine, darămite de fete!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ceai rece. M-am oprit din tremurat doar ca să-mi adun puterile. Mi-am strâns halatul pe lângă corpul slăbit, încercând să-mi ascund lacrimile de ochii fetițelor mele, Mara și Ilinca, care se ascundeau după ușa dormitorului.

Nu mai aveam mult timp. Doctorul Popescu fusese sincer cu mine: „Ana, cancerul s-a extins. Trebuie să te gândești la ce e mai bine pentru fete.” Dar cum să le las într-o casă unde iubirea era doar un cuvânt gol?

Radu nu fusese mereu așa. Când ne-am cunoscut, era atent, glumeț, promitea că vom construi împreună o familie frumoasă. Dar după ce am născut-o pe Ilinca, ceva s-a schimbat. Seară de seară, venea acasă tot mai obosit, tot mai iritat. „Nu faci nimic toată ziua! Stai acasă și te plângi!” îmi repeta. La început am crezut că e stresul de la serviciu. Apoi au început reproșurile, țipetele, ușile trântite.

Când am primit diagnosticul, m-am gândit că poate boala ne va apropia. Dar s-a întâmplat exact opusul. Radu m-a privit cu dispreț: „Acum chiar că nu mai ești bună de nimic.”

Am încercat să mă agăț de orice speranță. Am mers la preotul satului, părintele Dinu, care mi-a spus: „Ana, Dumnezeu nu te lasă la greu. Dar trebuie să lupți pentru copiii tăi.” Am început să țin un jurnal video pe telefon. În fiecare seară, după ce fetele adormeau, îmi înregistram gândurile și fricile.

— Mara, Ilinca, dacă veți vedea vreodată aceste înregistrări, să știți că v-am iubit mai mult decât orice pe lume…

Într-o zi, Radu a venit acasă cu o hârtie de la avocat. „Vreau custodia fetelor. Tu nu poți avea grijă de ele.” M-am prăbușit pe canapea, simțind că aerul mi se taie. Am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Ana, nu poți lăsa lucrurile așa! Trebuie să lupți!
— Ioana, nu mai am putere…
— Pentru fete trebuie să ai! Vin mâine la tine.

A urmat un coșmar de trei ani: procese peste procese, avocați scumpi, martori mincinoși aduși de Radu. El spunea că sunt instabilă psihic din cauza bolii, că nu pot oferi un mediu sigur fetelor. Judecătoarea părea să-l creadă.

Într-o noapte, l-am auzit spunând la telefon: „Ana e o povară fără valoare. O să scap de ea și o să-mi cresc singur copiii.” Am pus telefonul pe masă și am apăsat „record”. Vocea lui rece s-a imprimat clar:

— Dacă n-ar fi fost bolnavă, poate ar fi meritat ceva. Așa… doar ne ține pe loc.

Am strâns acea înregistrare ca pe o armă secretă. Dar zilele mele erau numărate. Fetele începeau să întrebe:

— Mami, de ce plângi noaptea?
— Mami, de ce nu vrea tati să stai cu noi?

Nu aveam răspunsuri care să nu le rănească și mai tare.

Într-o dimineață, Mara a venit la mine cu un desen: „Mami, aici suntem noi trei și tu zâmbești.” Am plâns în hohote. Nu voiam ca fetele mele să crească fără mamă sau — mai rău — cu imaginea unei mame slabe și neputincioase.

Ultima audiere a fost cea mai grea. Radu a mințit fără rușine:

— Ana nu se poate ridica din pat uneori! Fetele au nevoie de stabilitate!

Am scos telefonul și am arătat judecătoarei înregistrarea:

— Vreau ca instanța să audă cum vorbește despre mine și despre copiii noștri.

Pentru prima dată, Radu a tăcut. Dar judecătoarea a decis totuși ca fetele să rămână cu el până la finalizarea tratamentului meu. Am simțit că lumea mea se prăbușește.

Ioana m-a luat în brațe:

— Ana, nu ești singură! O să le văd eu cât pot de des!

Dar boala avansa rapid. Într-o seară, Mara mi-a șoptit la telefon:

— Mami, tati țipă mereu la noi… Ne e dor de tine.

Atunci am știut ce am de făcut. Am lăsat toate înregistrările într-un folder special pe laptopul meu și am scris o scrisoare pentru fete:

„Dragele mele,
Dacă citiți asta, înseamnă că nu mai sunt lângă voi. Să nu credeți niciodată că sunteți vinovate pentru ce s-a întâmplat. Să fiți curajoase și bune una cu cealaltă. Eu vă iubesc dincolo de orice durere.”

În ultima mea zi acasă, am privit cerul gri prin geamul aburit și m-am întrebat dacă sacrificiul meu va conta vreodată. Dacă cineva va asculta adevărul meu sau dacă fetele mele vor reuși să găsească puterea de a iubi din nou.

Poate că uneori viața ne pune la încercare mai mult decât putem duce. Dar oare cât valorează adevărul unei mame în fața unei lumi care pare surdă la suferința ei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?