Când Ioana a plecat, am știut că trebuie să mă schimb

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! Vocea Ioanei răsuna prin apartamentul nostru mic din Bacău, spartă de plâns și de furie. Era trecut de miezul nopții, iar Daria dormea în camera alăturată, cu păpușa ei preferată strânsă la piept. Eu stăteam în pragul ușii, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește.

— Ioana, te rog… Hai să vorbim! Nu pleca acum, nu așa… am încercat să-i spun, dar ea deja își trăgea geaca peste umeri și își arunca geanta pe umăr.

— Să vorbim? Despre ce? Despre cum nu avem bani nici să-i cumpărăm Dariei ghete noi? Despre cum tu visezi la București sau la străinătate, iar eu mă simt prinsă aici ca într-o colivie? Vlad, eu nu mai pot!

Ușa s-a trântit în urma ei și am rămas singur, cu ecoul pașilor ei pe scări și cu un gol imens în piept. Am stat mult timp nemișcat, ascultând ploaia care bătea în geamuri și încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Când se transformase dragostea noastră într-o luptă zilnică pentru supraviețuire?

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când fabrica la care lucram ca electrician a anunțat că va reduce personalul. Salariul meu abia ne ajungea de la o lună la alta, iar Ioana lucra la o farmacie, pe un salariu minim. Daria creștea repede și nevoile ei erau tot mai mari. În fiecare seară, după ce adormea fetița, ne certam pe bani, pe facturi, pe viitor.

— Vlad, nu vreau ca Daria să crească aici, între betoane și gropi, fără speranță. Vreau să aibă o copilărie adevărată! îmi spunea Ioana cu ochii în lacrimi.

— Și eu vreau asta! Dar aici nu avem nicio șansă. Dacă am merge la București sau chiar în Germania… Am un prieten acolo care mi-a zis că mă poate ajuta să găsesc ceva de muncă. Putem strânge bani, putem începe o viață nouă!

— Și eu ce fac? Rămân aici cu Daria? Sau mă duc după tine și stau cu inima strânsă într-o țară străină?

Discuțiile astea ne-au măcinat luni de zile. Eu visam la un viitor mai bun, dar Ioana era legată de părinții ei, de orașul nostru mic și prăfuit. Nu voia să plece. Eu simțeam că mă sufoc dacă rămân.

Într-o zi, Daria s-a întors plângând de la grădiniță. Un băiat o lovise pentru că avea ghete vechi și rupte. Am simțit atunci că am eșuat ca tată. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca un copil.

— Vlad, trebuie să facem ceva! Nu mai putem continua așa! mi-a spus Ioana în acea seară.

— Știu… dar ce?

— Poate ar trebui să ne despărțim. Poate tu trebuie să-ți urmezi visul tău și eu să rămân aici cu Daria…

M-am uitat la ea șocat. Nu-mi imaginam viața fără ele. Dar nici nu puteam renunța la ideea unui viitor mai bun.

A urmat o perioadă de tăcere între noi. Vorbeam doar despre lucruri practice: ce mâncăm, cine duce gunoiul, cine o ia pe Daria de la grădiniță. Dragostea noastră părea să se fi evaporat.

Într-o seară, Ioana a venit acasă mai devreme. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Vlad… am primit o ofertă de muncă la Iași. La o farmacie mai mare. Salariul e dublu față de aici. Dar trebuie să mă mut acolo cu Daria. Tu… tu ce faci?

Am simțit că lumea mea se prăbușește.

— Vrei să pleci fără mine?

— Nu vreau… dar nici nu pot să te opresc dacă tu vrei altceva. Poate așa e mai bine pentru toți.

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am uitat la pozele noastre vechi, la desenele Dariei lipite pe frigider. Am realizat că mă agățasem prea mult de ideea unui viitor perfect și uitasem ce aveam deja.

A doua zi dimineață am găsit apartamentul gol. Doar câteva haine rămase pe umerașe și jucăriile Dariei împrăștiate pe covor.

Am luat telefonul și am sunat-o pe Ioana.

— Te rog… nu pleca! Hai să încercăm din nou! Mergem împreună la Iași! Nu contează orașul sau banii… contează doar să fim împreună!

A fost liniște la celălalt capăt al firului. Apoi am auzit-o plângând.

— Vlad… dacă ai fi spus asta mai devreme…

Au trecut două luni de atunci. M-am mutat la Iași după ele. Încercăm să reconstruim totul de la zero. Nu e ușor — certurile nu au dispărut complet, banii tot nu ajung mereu, dar suntem împreună.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi pierdem ce e mai important doar pentru că visăm prea mult la altceva? Oare chiar merită sacrificiul unei familii pentru un viitor incert?