Între trei frați, doar soțul meu îi este sprijin mamei sale

— Vlad, iar a sunat mama ta. Vrea să-i aduci pastilele de la farmacie, iar eu trebuie să merg cu Ana la dentist. Nu pot fi în două locuri deodată!

Vocea mea tremura, dar nu de nervi, ci de oboseală. Vlad se uita la mine cu ochii lui cenușii, aceiași ochi pe care îi văd seară de seară, tot mai triști. Era deja trecut de ora șapte și el abia intrase pe ușă, cu servieta atârnându-i grea de mână.

— Știu, Irina. Știu că e greu. Dar dacă nu merg eu, cine să meargă? Sorin e la Cluj, iar Radu… nici nu mai răspunde la telefon.

M-am așezat pe marginea patului, simțind cum mă apasă pereții casei noastre vechi din cartierul Mărăști. De zece ani locuiam aici, sub același acoperiș cu Maria, mama lui Vlad. La început am crezut că va fi temporar, până ne punem pe picioare. Dar timpul a trecut și nimic nu s-a schimbat, doar Maria s-a îmbolnăvit tot mai des.

— Vlad, nu e corect. De ce trebuie să faci tu totul? Sorin trimite bani din când în când, dar nu vine niciodată. Radu… nici nu mai știe cum arată casa asta.

Vlad a oftat adânc și s-a dus la bucătărie să-și încălzească ciorba. Din camera Mariei se auzea televizorul dat tare. M-am ridicat și am tras aer în piept. Am intrat la ea cu un zâmbet forțat.

— Mamă Maria, Vlad vine imediat cu pastilele. Eu trebuie să plec cu Ana la dentist.

— Lasă, mamă, că nu mă doare chiar așa tare. Dar dacă poți să-mi aduci un ceai… și poate niște biscuiți?

Am dat din cap și am ieșit. În bucătărie, Vlad stătea cu capul în mâini.

— Nu știu cât mai pot, Irina. Parcă tot greul cade pe mine. Și tu… tu ai dreptate. Dar nu pot s-o las așa.

— Știu că nu poți. Dar nici nu poți trăi doar pentru ea. Avem și noi viața noastră. Ana are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Vlad a tăcut. Am simțit că vorbele mele îl dor mai tare decât orice reproș. În seara aceea am plecat la dentist cu Ana, iar Vlad a rămas acasă. Când m-am întors, l-am găsit dormind pe canapea, cu televizorul aprins și cutia de pastile lângă el.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria plângând în bucătărie.

— Mamă Maria, ce s-a întâmplat?

— Am visat că am rămas singură. Că nu mai e nimeni aici… Nici Vlad, nici voi…

Am simțit un nod în gât. Oricât de greu mi-ar fi fost cu ea, nu puteam să nu-mi fie milă.

În weekend a venit Sorin din Cluj. A intrat grăbit, cu un buchet de flori pentru Maria și o pungă cu dulciuri pentru Ana.

— Ce faceți? Cum e mama?

Vlad l-a privit rece.

— Cum să fie? La fel ca data trecută când ai venit. Numai că între timp s-au adunat facturi neplătite și nopți nedormite.

Sorin a ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Am serviciu acolo, copii mici… Nu pot să vin mereu.

Radu nici măcar nu a sunat de Paște. Când l-am întrebat pe Vlad dacă l-a mai căutat, mi-a spus doar:

— Nu vrea să audă de casă. Zice că are destule pe cap.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Vlad s-a prăbușit pe scaunul din bucătărie.

— Irina… cred că am nevoie de ajutor. Nu mai pot singur.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi în tăcere. Am decis să vorbim cu frații lui Vlad la telefon, să le spunem că nu se mai poate așa.

— Sorin, trebuie să vii mai des sau să găsim o soluție pentru mama. Nu putem duce totul singuri!

Sorin a tăcut o clipă.

— Poate ar trebui să o ducem la un azil… Nu știu ce altceva putem face.

Cuvântul „azil” a plutit greu între noi. Maria auzise discuția și a început să plângă încet în camera ei.

— Nu vreau să plec de acasă… Vreau să mor aici…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cum ar fi dacă ar ajunge vreodată în situația Mariei. M-am gândit la Ana și la cum vede ea toate certurile noastre.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Maria stând la geam, privind ploaia care bătea în sticlă.

— Irina… știu că vă e greu cu mine. Dar nu vreau decât să fiu aproape de voi până la sfârșit…

Am simțit o durere surdă în piept. Am mers la Vlad și i-am spus:

— Poate că nu există soluții perfecte. Dar trebuie să fim sinceri unii cu alții și să cerem ajutor când nu mai putem.

Au trecut luni de zile până când Sorin și Radu au început să vină mai des acasă. Nu era totul perfect, dar măcar Vlad nu mai era singur în lupta asta.

Acum stau în bucătărie și privesc spre camera Mariei. O aud râzând cu Ana la televizor și mă întreb: oare cât putem duce pe umeri fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât de mult contează dragostea atunci când datoria apasă atât de greu?