La 58 de ani, iubirea nu are vârstă: Povestea mea între scepticismul fiicei și curajul de a iubi din nou

— Mama, tu chiar nu vezi că omul ăsta te minte? Irina îmi aruncă vorbele ca pe niște pietre reci, în timp ce stă sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate. Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Are 32 de ani, dar în ochii ei văd aceeași privire încăpățânată ca atunci când era copil și nu voia să-și lase jucăria preferată.

— Irina, Doru nu e așa cum crezi tu. E un om bun, mă face să râd, mă ascultă… Nu am mai simțit asta de ani întregi.

Ea oftează, aproape exasperată. — Mama, ai 58 de ani! Nu e normal să te porți ca o adolescentă. Tata n-a fost niciodată așa… și niciun bărbat nu vine fără un interes la o femeie singură cu apartament în București.

Mă doare. Mă doare că fata mea nu vede cât de singură am fost după ce tatăl ei a murit. Că nu vede cât m-am chinuit să fiu puternică pentru ea, să nu-i arăt niciodată cât de tare mă apasă tăcerea casei goale. Când l-am cunoscut pe Doru, la coadă la farmacie, nici nu m-am gândit că o să ajung să simt din nou fluturi în stomac. Mi-a zâmbit larg, cu ochii lui albaștri și calzi, și m-a ajutat să găsesc medicamentul pe care îl căutam pentru reumatism. Apoi m-a invitat la o cafea.

La început am râs. Ce rost are să mai începi ceva la vârsta asta? Dar Doru a insistat. Mi-a adus flori, m-a sunat în fiecare seară, mi-a povestit despre fiul lui plecat în Italia și despre cum îi lipsește soția răpusă de boală. Am simțit că ne înțelegem fără prea multe cuvinte. Când mi-a spus că mă iubește, am simțit că viața mea capătă din nou culoare.

Dar Irina nu poate accepta. De fiecare dată când vine la mine, îl privește pe Doru cu suspiciune. Îl întreabă ce salariu are, unde locuiește, dacă are datorii. El răspunde calm, dar văd cum îl rănesc întrebările ei. Într-o seară, după ce Irina a plecat trântind ușa, Doru mi-a spus:

— Alexa, dacă vrei să renunți la mine pentru liniștea ta și a fetei tale, înțeleg. Nu vreau să-ți stric familia.

M-am uitat la el și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. — Nu pot să renunț la tine, Doru. Dar nici la Irina nu pot să renunț. E copilul meu.

Nopțile au devenit tot mai grele. Îmi pun întrebări: Oare chiar greșesc? Oare ar trebui să-mi sacrific fericirea pentru liniștea Irinei? Prietenele mele mă sfătuiesc să-mi văd de viață: „Nu trăiești pentru copii! Ei au viața lor!” Dar eu știu cât de greu i-a fost Irinei după moartea tatălui ei. Știu cât s-a agățat de mine și cât m-am agățat eu de ea.

Într-o duminică, am invitat-o la masă pe Irina. Am gătit sarmale, ca pe vremuri. Doru a venit cu un tort de la cofetărie și un buchet mare de lalele galbene pentru Irina.

— Mulțumesc, dar nu trebuia, spune ea rece.

Masa decurge greu. Vorbim despre vreme, despre serviciul Irinei la bancă, despre vecini. La desert, Doru încearcă timid:

— Irina, știu că e greu să mă accepți în viața mamei tale. Dar eu chiar o iubesc și vreau să-i fiu alături.

Irina îl fixează cu privirea: — Și ce vrei de la ea? Apartamentul? Pensia?

Doru oftează și se ridică: — Nu vreau nimic altceva decât să fim fericiți împreună. Dacă asta e o crimă… îmi pare rău.

După ce pleacă Doru în bucătărie să strângă masa, rămân singură cu Irina.

— Mamă, te rog… Nu vezi că te folosește? O să te lase fără nimic!

— Irina, tu chiar crezi că sunt atât de naivă? Am muncit o viață întreagă, am trecut prin atâtea… Nu vezi cât de singură am fost? Nu vezi că am nevoie de cineva lângă mine?

Irina începe să plângă. — Mi-e frică să nu suferi din nou… Să nu te pierd și pe tine.

O iau în brațe și simt cum se rupe ceva în mine. — Nu mă pierzi, mamă… Dar trebuie să mă lași să trăiesc și eu.

Trec luni întregi în care relația noastră e tensionată. Irina vine tot mai rar pe la mine. Doru încearcă să fie discret, să nu deranjeze. Într-o zi primesc un telefon de la spital: Irina a făcut un atac de panică la serviciu. Fug într-un suflet la ea.

O găsesc pe un pat alb, palidă și speriată ca un copil mic.

— Mamă… îmi pare rău… Poate am fost prea dură cu tine…

O strâng la piept și îi promit că nu o voi părăsi niciodată.

După acel episod, lucrurile se schimbă încet-încet. Irina acceptă să-l cunoască mai bine pe Doru. Îl invităm împreună la grătare în parc sau la film acasă. Încetul cu încetul, vede că nu vrea nimic material de la mine.

Într-o seară stăm toți trei pe balcon și privim luminile orașului.

— Mamă… dacă tu ești fericită cu el… atunci sunt și eu liniștită.

Simt cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Îl privesc pe Doru și îi zâmbesc printre lacrimi.

Acum știu că iubirea nu are vârstă și că familia se poate vindeca dacă avem răbdare și curaj să ne ascultăm unii pe alții.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar dacă cei dragi nu ne înțeleg? Cât suntem dispuși să riscăm pentru propria fericire?