Între Rugăciune și Răzbunare: Povestea Moștenirii Care Ne-a Despărțit

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să lași totul lui Vlad? Eu ce sunt, un străin? vocea lui Radu răsuna în sufrageria noastră mică, printre pereții încărcați cu poze vechi și icoane prăfuite. Mama stătea pe canapea, cu ochii umezi, iar eu, prins între furia fratelui meu și tăcerea apăsătoare a surorii mele, simțeam cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

Nu-mi imaginam niciodată că moartea tatălui ne va aduce aici. Când am primit vestea că tata a lăsat o parte mai mare din casă pe numele meu, am simțit o vină care m-a ars pe dinăuntru. Radu, fratele meu mai mare, a explodat. „Toată viața am muncit cot la cot cu tata! Tu ai plecat la București, ai uitat de noi!”

Am încercat să-i explic: „Radu, nu eu am ales. Tata a decis. Poate a avut motivele lui…” Dar el nu voia să audă. Ochii lui, altădată blânzi, erau acum două tăișuri care mă făceau să tremur. Ilinca, sora noastră cea mică, plângea în tăcere. Mama încerca să ne liniștească, dar vocea ei era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat. „Doamne, dă-mi putere să nu urăsc. Ajută-mă să nu mă pierd.” M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam în curte, cum tata ne certa când ne băteam pe jucării. Atunci eram uniți. Acum eram trei străini în aceeași casă.

Zilele următoare au fost un coșmar. Radu a început să mă evite, iar când ne întâlneam la masă, tăcea sau arunca priviri grele. Ilinca s-a retras în camera ei și nu mai vorbea cu nimeni. Mama încerca să țină familia unită, dar era prea obosită de durere.

Într-o seară, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu capul în mâini. „Nu vreau să vă pierdeți unul pe altul pentru niște cărămizi și pământ”, mi-a spus printre lacrimi. Am simțit cum mi se rupe sufletul. „Mamă, nu știu ce să fac… Dacă renunț la partea mea, poate Radu se liniștește. Dar simt că-l trădez pe tata.”

Mama m-a privit lung: „Tatăl tău a avut motivele lui. Poate a vrut să te protejeze. Dar nu lăsa moștenirea să vă despartă.”

Am mers la biserică în duminica următoare. Preotul vorbea despre iertare și despre cum banii pot fi o ispită care distruge sufletele. Am aprins o lumânare pentru tata și una pentru noi toți. Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine.

După slujbă, l-am găsit pe Radu în curte, fumând nervos. M-am apropiat încet.

— Radu… putem vorbi?

M-a privit cu răceală.

— Ce mai vrei?

— Vreau să știi că nu-mi doresc nimic care să te rănească. Dacă vrei partea mea din casă, ți-o dau.

A aruncat țigara pe jos și a strivit-o cu piciorul.

— Nu e vorba doar de casă! E vorba că tata te-a ales pe tine! Pe mine m-a lăsat deoparte!

Am simțit un nod în gât.

— Nu cred că te-a iubit mai puțin… Poate a vrut să-mi dea o șansă, după ce am plecat la oraș… Poate a vrut să mă aducă înapoi acasă.

Radu a tăcut mult timp. Apoi vocea i s-a frânt:

— Mi-e dor de el… Și mi-e frică să nu rămân singur.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou frați.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat. Am decis împreună să vindem casa și să împărțim banii egal. Ilinca a început să vorbească din nou cu noi, iar mama părea mai liniștită.

Dar rana nu s-a vindecat complet. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Încerc să mă rog în fiecare zi pentru pace între noi.

Uneori mă uit la poza cu tata și mă întreb: „Oare asta și-ar fi dorit el? Să ne certăm pentru ce a lăsat în urmă?”

Poate că adevărata moștenire nu sunt banii sau casa, ci puterea de a ierta și de a merge mai departe împreună. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați găsi puterea să iertați când totul pare pierdut?