Nașterea care mi-a schimbat viața: Povestea unei alegeri și a unei pierderi

— Nu, mama, nu vreau să merg la spital! Am repetat asta de zeci de ori, cu vocea tremurândă, în timp ce mama mă privea cu ochii umezi, aproape implorându-mă să renunț la încăpățânarea mea. Era o seară de aprilie, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Militari plutea un aer greu, amestec de teamă și speranță. Eram însărcinată în luna a noua și hotărâtă să nasc acasă. Nu era doar un moft sau o dorință de a fi diferită. Era singura soluție pe care o vedeam pentru familia mea.

Soțul meu, Radu, fusese diagnosticat cu scleroză multiplă acum doi ani. De atunci, viața noastră s-a schimbat radical. El, cândva un bărbat puternic și plin de viață, ajunsese să depindă de mine pentru cele mai simple lucruri: să se ridice din pat, să meargă la baie, să-și ia medicamentele. Nu aveam bani pentru o asistentă permanentă, iar părinții lui locuiau la țară și nu puteau veni des. Eu eram totul pentru el — soție, infirmieră, confidentă. Și acum urma să fiu și mamă.

— Nicole, te rog… Nu vreau să te pierd! vocea mamei răsuna în mintea mea, dar eu mă încăpățânam. Mă documentasem luni întregi despre nașterile acasă. Citise forumuri, văzuse documentare, vorbisem cu moașe independente. Am cumpărat tot ce era nevoie: prosoape sterile, trusă de prim ajutor, chiar și un balon de naștere. Totul era pregătit ca la carte.

În noaptea aceea, contracțiile au început pe la ora două. Radu dormea agitat lângă mine. M-am ridicat încet din pat și am început să cronometrez durerile. La început erau suportabile. Îmi repetam în gând: „Pot să fac asta. Sunt puternică. Pentru Radu. Pentru copil.”

Pe la patru dimineața, durerile au devenit insuportabile. Am încercat să nu-l trezesc pe Radu, dar gemetele mele l-au făcut să deschidă ochii speriat.

— Nicole? Ce se întâmplă? E timpul?

— Da… cred că da… Nu te speria, totul va fi bine.

Îl mințeam pe el și mă mințeam pe mine. În realitate, simțeam cum frica îmi paralizează fiecare mușchi. Am sunat-o pe mama, care a venit într-o jumătate de oră. Când a intrat pe ușă și m-a văzut transpirată și palidă, a început din nou:

— Hai la spital! Te rog! Nu te juca cu viața ta!

— Nu pot să-l las pe Radu singur… Și am pregătit totul… O să fie bine!

Mama a oftat adânc și s-a resemnat. A început să mă ajute cum putea: mi-a adus apă, mi-a șters fruntea cu un prosop rece. Radu încerca să mă încurajeze din patul lui:

— Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc… O să reușești!

Dar eu simțeam cum îmi scapă totul de sub control. Contracțiile veneau una după alta, fără pauză. La un moment dat am simțit o durere sfâșietoare și am știut că ceva nu e în regulă.

— Mama… ceva nu e bine… Nu simt copilul…

Mama s-a panicat și a vrut să sune la ambulanță, dar eu am țipat:

— Nu! Mai așteaptă! Poate e normal…

Nu era normal. După încă o oră de chinuri groaznice, am leșinat. Când m-am trezit, eram pe podea, cu mama plângând lângă mine și Radu urlând după ajutor la telefon.

Ambulanța a venit după 20 de minute care mi s-au părut o eternitate. M-au dus la spital aproape inconștientă. Medicul de gardă m-a privit cu reproș:

— De ce ai riscat atât? Puteai să mori!

Copilul meu nu a supraviețuit.

Am rămas în spital două săptămâni. În fiecare zi mă uitam la tavan și mă întrebam unde am greșit. Mama venea zilnic cu supă caldă și ochii roșii de plâns. Radu nu a putut veni decât o dată — era prea slăbit.

Când m-am întors acasă, apartamentul părea mai mic ca niciodată. Radu încerca să mă aline:

— Nu e vina ta… Ai vrut doar ce era mai bine pentru noi…

Dar eu știam că decizia mea ne-a distrus familia. Mama nu mi-a mai vorbit o vreme decât strict necesar. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A vrut să fie modernă… uite ce-a pățit!”

Au trecut luni până am putut să privesc din nou spre viitor fără să simt că mă sufoc de vinovăție. Am început să scriu despre experiența mea pe un blog anonim. Am primit sute de mesaje — unele pline de compasiune, altele pline de ură.

Într-o seară, stând lângă fereastră și privind luminile orașului, l-am întrebat pe Radu:

— Dacă aș fi ales altfel… crezi că am fi fost fericiți?

El m-a strâns de mână și mi-a spus:

— Nu există răspunsuri simple… Dar știu că ai făcut tot ce ai putut.

Încerc să-l cred pe cuvânt, dar uneori mă întreb dacă independența mea nu a fost doar o mască pentru frică — frica de a cere ajutor, frica de a recunoaște că nu pot controla totul.

Oare câți dintre noi alegem singurătatea sub pretextul puterii? Și cât ne costă această alegere?