Moștenirea amară: Povestea unui fiu nerecunoscător

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot să am grijă de tine! Am și eu viața mea, nu pot să stau toată ziua după tine! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce tata stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți în podea. Era a treia oară săptămâna asta când îl găsisem căzut în baie. Mirosea a medicamente și a neputință.

Mă numesc Radu, am 36 de ani și, până acum câteva luni, credeam că sunt un om bun. Dar viața m-a pus la încercare mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Tata, Ion, fusese mereu un om dur, dar drept. După ce mama a murit, s-a stins încet, iar eu am rămas singur cu el în apartamentul nostru vechi din cartierul Militari. Am încercat să-l ajut, dar grijile zilnice, serviciul la bancă și lipsa banilor mă făceau să simt că mă sufoc.

— Radu, nu vreau să-ți fiu povară… a șoptit el, cu vocea stinsă.

— Nu ești o povară, dar nici nu pot continua așa! am răspuns, dar știam că mint. În mintea mea deja se contura planul: să-l duc la un azil privat, unde să fie îngrijit și eu să pot respira din nou. Și, poate cel mai important, să mă ocup de actele casei și de conturile pe care le ținea ascunse de mine.

Bunicul meu, Gheorghe, încă trăia la țară, într-o casă bătrânească din Argeș. Avea peste 80 de ani și o minte ascuțită ca briciul. Nu ne vizitam des, dar știam că el era cel care ținea cheia averii familiei: două apartamente în București și ceva pământuri bune. Tata nu voia să vândă nimic cât era în viață. Dar eu simțeam că merit mai mult.

Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, am sunat la azilul „Bunicii Noștri” din Chiajna. Am aranjat totul rapid: contractul, transferul banilor din pensia lui tata direct către instituție și chiar o mică „atenție” pentru directoare ca să fie primit bine.

— Radu, sigur vrei să faci asta? m-a întrebat verișoara mea, Irina, când i-am povestit planul.

— Nu am altă soluție. E spre binele lui… și al meu.

În ziua mutării, tata nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți, și mi-a zâmbit trist. M-am simțit ca un trădător, dar am ignorat sentimentul. Aveam alte griji: urma să vorbesc cu bunicul despre moștenire.

Am ajuns la țară într-o sâmbătă ploioasă. Bunicul mă aștepta pe prispă, cu bastonul în mână.

— Ai venit singur? Unde-i taică-tu?

— E la azil. Nu mai pot singur cu el…

Bunicul m-a privit lung, fără să spună nimic. M-a invitat în casă și mi-a pus o țuică în față.

— Știi ce-i familia, Radule? Familia e ca pământul ăsta: dacă-l lași în paragină, nu-ți mai dă nimic. Dacă-l îngrijești, te hrănește toată viața.

Am dat din cap absent. Eu venisem pentru acte, nu pentru lecții de viață.

— Bunicule, vreau să discutăm despre moștenire. Tata nu mai poate decide nimic… Eu sunt singurul care poate avea grijă de tot.

A zâmbit amar:

— Așa crezi tu? Să vedem…

A doua zi mi-a dat o mapă veche cu acte. Am deschis-o cu inima bătându-mi tare: acolo erau titlurile de proprietate și extrasele de conturi. Dar printre ele am găsit o scrisoare adresată mie:

„Radule,
Dacă citești asta, înseamnă că ai ales calea ușoară. Averea asta nu e doar a ta. E a familiei noastre și trebuie împărțită cu grijă și suflet. Dacă vrei totul pentru tine, vei rămâne singur. Dacă alegi să ai grijă de tatăl tău până la capăt, vei primi tot ce am strâns o viață.”

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Bunicul știa tot. Știa că l-am abandonat pe tata pentru bani.

— Ce faci acum? mă întrebă el sec.

— Nu știu… am bâiguit.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Zilele treceau greu. Tata mă suna rar; la început îi răspundeam scurt, apoi nici atât. Într-o seară m-a sunat directoarea azilului:

— Domnul Ion nu se simte bine. Ar fi bine să veniți…

Am ajuns târziu; tata era deja pe moarte. M-a privit cu ochii lui blânzi:

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii…

A murit a doua zi. La înmormântare am fost doar eu și Irina. Bunicul nu a venit; era prea bătrân.

După parastas, am primit un plic de la notar: bunicul îmi lăsase doar o scrisoare:

„Radule,
Ai pierdut tot ce contează cu adevărat: familia ta.”

Irina a primit apartamentele și pământurile; eu am rămas doar cu regretele mele.

Acum stau singur în apartamentul gol al tatălui meu și mă întreb: oare cât valorează banii dacă îi câștigi pierzându-ți sufletul? Oare câți dintre noi alegem greșit când vine vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?