Între două lumi: Povestea unei mame care nu poate ține pasul cu așteptările fiicei sale

— Nu înțelegi, mamă! Toți părinții ajută, numai tu nu poți!
Cuvintele Sofiei mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stăteam la masa din bucătăria mică, cu mâinile strânse în poală. Era seară, iar lumina galbenă a becului bătea peste fața ei încruntată. Încercam să-i explic, dar simțeam că orice aș spune nu va schimba nimic.

Am avut-o pe Sofia târziu, la 45 de ani. Ani de zile am încercat cu Ilie, soțul meu, să avem un copil. Am trecut prin tratamente, rugăciuni și nopți nedormite. Când am rămas însărcinată, aproape că nu-mi venea să cred. Sofia a fost lumina vieții mele, motivul pentru care am îndurat toate greutățile. Dar timpul nu iartă pe nimeni. Ilie s-a stins acum șapte ani, iar eu am rămas singură într-un apartament de două camere din cartierul Drumul Taberei, cu o pensie care abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere.

Sofia s-a măritat cu Vlad, un băiat bun, dar crescut altfel. Familia lui are două magazine în oraș și o casă mare la marginea Bucureștiului. De fiecare dată când merg la ei, simt că pășesc într-o altă lume: mobilă nouă, electrocasnice scumpe, vacanțe la munte sau la mare. Socrii Sofiei, Mariana și Costel, sunt mereu gata să-i ajute: ba cu bani pentru ratele la apartament, ba cu bani pentru grădinița nepoatei mele, Irina.

Eu? Eu pot doar să le fac o ciorbă bună sau să le dau din dulceața mea de vișine. Într-o zi, Sofia a venit la mine supărată:

— Mamă, Vlad zice că ai putea măcar să ne ajuți cu ceva bani pentru Irina. Toți copiii au parte de sprijin de la bunici.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am scos portofelul și i-am întins cei 100 de lei pe care îi pusesem deoparte pentru medicamente.

— Atât pot, Sofia. Știi că pensia mea e mică…

A luat banii fără să mă privească în ochi. În acea seară am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate că dacă m-aș fi născut într-o familie mai bogată sau dacă aș fi avut norocul să lucrez la stat și să am o pensie mai mare… Dar viața nu mi-a dat aceste șanse.

Într-o duminică, am mers la ei acasă. Irina m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Bunico! Ai adus prăjiturile acelea bune?

Am zâmbit și i-am întins cutia cu prăjituri făcute în casă. Mariana era deja acolo și povestea despre planurile lor pentru vacanța din Grecia.

— Noi vrem să mergem la mare cu toții! — a spus ea veselă. — O să fie minunat! Sofia, ai grijă să nu uiți pașapoartele!

M-am simțit ca o umbră pe lângă ei. La masă, discuțiile s-au învârtit în jurul banilor: cât costă grădinița privată, cât au dat pe noul televizor smart.

— Maria, tu ce mai faci? — m-a întrebat Costel politicos.

— Bine… încerc să mă descurc cu pensia…

Mariana a zâmbit forțat:

— Ei, lasă că noi suntem aici pentru copii! Important e să fie toți bine.

Seara, când am rămas singură cu Sofia în bucătărie, am încercat să-i spun ce simt:

— Sofia, știu că nu pot să vă ajut ca socrii tăi… Dar te iubesc și fac tot ce pot.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mamă, nu vreau să te supăr… Dar e greu când văd că Vlad se uită mereu la mine și zice că părinții lui fac totul pentru noi…

Am oftat adânc:

— Fiecare dă ce poate. Eu ți-am dat tot sufletul meu.

A doua zi mi-a trimis un mesaj sec: „Mamă, ai putea să ne ajuți luna asta cu ceva bani pentru Irina? Avem multe cheltuieli.”

Am vândut două inele vechi de aur ca să-i pot da 300 de lei. M-am simțit umilită și goală pe dinăuntru. Prietena mea Viorica m-a certat:

— Maria, nu te mai sacrifica! Copiii trebuie să înțeleagă că nu toți bunicii sunt bănci!

Dar cum să-i explic Sofiei? Cum să-i spun că dragostea mea nu se măsoară în bani?

Într-o zi ploioasă de toamnă am primit un telefon de la Vlad:

— Doamnă Maria, nu vreau să vă supăr… Dar poate ar trebui să vă gândiți să vindeți apartamentul și să veniți să stați cu noi. Așa ați putea contribui mai mult la cheltuieli.

Am simțit cum mi se taie respirația. Să-mi vând casa? Să devin o povară în casa lor? Nu puteam accepta asta.

Sofia a venit la mine furioasă:

— Mamă, toată lumea face sacrificii! De ce tu nu poți?

— Am făcut sacrificii toată viața… — am spus încet. — Dar nu vreau să-mi pierd puținul care mi-a mai rămas.

A plecat trântind ușa. De atunci nu mi-a mai scris decât mesaje scurte și reci.

Stau acum singură în bucătărie și mă întreb: oare dragostea unei mame se măsoară doar în bani? Oare copiii noștri vor ajunge vreodată să vadă dincolo de ajutorul material? Sau lumea asta nouă ne obligă să fim mereu mai mult decât putem fi?