Între două lumi: Povestea unei mame și a alegerilor imposibile

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei.

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând. În fața mea, pe masă, stăteau două căni aburinde și o fotografie veche, cu o fetiță zâmbitoare între doi oameni obosiți. Era Ana, fiica noastră adoptivă, între părinții ei biologici, Irina și Costel. Acum, după opt ani, îi invitasem să locuiască cu noi. Nimeni nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze.

Totul a început într-o seară de noiembrie, când Ana a venit acasă plângând. „Mami, am văzut-o pe doamna aceea care seamănă cu mine la colțul străzii. Era udă leoarcă și cerșea.” Am știut imediat despre cine era vorba. Irina și Costel, părinții ei biologici, pierduți undeva între alcool, datorii și străzi reci. Îi văzusem de câteva ori prin cartier, dar niciodată nu avusesem curajul să mă apropii. În acea noapte n-am dormit deloc. Mă întrebam dacă am făcut bine să o adoptăm pe Ana fără să încercăm mai mult să-i ajutăm părinții.

A doua zi dimineață, am ieșit cu Ana să-i căutăm. I-am găsit sub podul de la Gara de Nord, înveliți într-o pătură murdară. Ochii Irinei s-au umplut de lacrimi când ne-a văzut. „Nu vreau nimic de la voi”, a spus ea încet. „Doar să știu că Ana e bine.”

Am simțit atunci o durere pe care nu o pot descrie. I-am invitat la noi acasă pentru o masă caldă. Vlad a fost reticent de la început. „Nu știm cine sunt oamenii ăștia cu adevărat”, mi-a spus la ureche. Dar eu nu puteam să-i las acolo.

Primele zile au fost ciudate. Irina nu vorbea aproape deloc, iar Costel se uita mereu pe furiș la lucrurile din casă. Ana era fericită să-i aibă aproape, dar simțeam tensiunea crescând între mine și Vlad. Într-o seară, după ce Ana a adormit, Vlad a izbucnit:

— Nu putem continua așa! Casa asta nu e adăpost social! Ce exemplu îi dăm Anei?

— Îi arătăm ce înseamnă compasiunea! am răspuns eu printre lacrimi.

În zilele următoare, am încercat să-i ajutăm pe Irina și Costel să-și găsească un loc de muncă. Am mers cu Irina la interviuri pentru un post de femeie de serviciu la școală, dar nimeni nu voia să angajeze o femeie fără acte și cu trecut dubios. Costel a încercat să lucreze la construcții, dar după două zile s-a întors acasă bătut și fără bani.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în baie. „Nu merităm nimic din ce ne-ai dat”, mi-a spus printre suspine. „Am pierdut-o pe Ana pentru că am fost slabi.”

Am îmbrățișat-o strâns. „Toți greșim”, i-am spus. „Dar acum ai șansa să fii aproape de ea.”

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. Într-o dimineață, am descoperit că lipsesc bani din portofelul meu. Vlad m-a privit acuzator:

— Ți-am spus eu! Oamenii ăștia nu se schimbă!

Am vrut să cred că e doar o neînțelegere. Dar când am găsit sticla de vodcă ascunsă sub patul lor, am simțit cum totul se prăbușește.

Ana a început să fie tot mai confuză. „Mami, de ce plânge Irina mereu? De ce nu vrea Costel să stea cu noi la masă?” Nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii roșii:

— Nu putem rămâne aici. Stricăm tot ce ai construit pentru Ana.

— Nu e adevărat! am încercat eu s-o conving.

— Ba da… Suntem o povară. Lasă-ne să plecăm.

A doua zi dimineață, i-am găsit dispăruți. Pe masă era o scrisoare scrisă tremurat: „Îți mulțumim pentru tot. Ai grijă de Ana.”

Ana a plâns zile întregi. Eu m-am simțit vinovată că nu am putut face mai mult. Vlad a încercat să mă consoleze:

— Ai făcut tot ce ai putut. Unii oameni nu pot fi salvați.

Dar eu nu pot accepta asta atât de ușor. Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine sau rău invitându-i în casa noastră. Dacă le-am dat speranță sau doar le-am reamintit cât au pierdut.

Poate că uneori iubirea nu e suficientă ca să vindece răni vechi și adânci. Dar oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a da o a doua șansă? Și cine are dreptul să decidă cine merită ajutorul nostru?