„Am venit să sărbătorim, dar tu nu deschizi ușa!” – Povestea unei familii românești între așteptări și limite
— Ioana, deschide ușa! Am venit să sărbătorim! vocea stridentă a soacrei mele răsuna pe hol, în timp ce bătea cu insistență. M-am uitat la Vlad, care stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Mâinile îmi tremurau pe șorțul pătat de sos, iar inima îmi bătea nebunește. Era Ajunul Crăciunului și tot ce-mi doream era să stau liniștită cu soțul meu și cu fetița noastră, Mara. Dar pentru familia lui Vlad, sărbătorile erau motiv de adunare, de mese întinse și de pretenții fără sfârșit.
Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. Soacra mea, Mariana, a intrat prima, cu o pungă plină de cozonaci făcuți de ea. În spatele ei, socrul meu, Ion, și cumnata mea, Anca, cu cei doi copii ai ei gălăgioși. Într-o clipă, liniștea casei s-a transformat în haos: haine aruncate pe fotolii, copii alergând după pisică, Mariana criticând mirosul din bucătărie.
— Ai pus prea mult usturoi în sarmale, Ioana! Știi că lui Ion nu-i place!
Am înghițit în sec. Nu era prima dată când primeam astfel de observații. De fiecare dată când veneau la noi, simțeam că nu fac nimic bine. Mă străduiam să gătesc totul ca la carte, să fie curat, să nu lipsească nimic. Dar mereu găseau ceva de comentat.
Vlad nu zicea nimic. Se retrăgea în birou sau se uita la televizor cu socrul meu. Eu rămâneam singură în bucătărie, spălând vasele și încercând să-mi ascund lacrimile. Mara venea uneori lângă mine și mă întreba:
— Mami, de ce ești tristă?
Îi zâmbeam și îi spuneam că sunt doar obosită. Dar oboseala nu era doar fizică. Era o oboseală sufletească, adunată an după an.
Prima dată când am simțit că nu mai pot a fost la aniversarea Mariei, fetița cumnatei mele. Anca a venit cu pretenția să facem petrecerea la noi pentru că „aveți spațiu mai mare”. Am acceptat, deși știam ce mă așteaptă. După ce au plecat toți, am găsit bucătăria vraiște și jucăriile Marei sparte.
— Vlad, nu mai pot! Nu e corect! De ce trebuie mereu să fim noi gazdele? De ce nu ne întreabă nimeni dacă vrem?
El a ridicat din umeri:
— Așa e la noi în familie. Ce vrei să fac?
— Să mă aperi! Să le spui că nu se poate mereu la noi!
A tăcut. Și atunci am simțit că sunt singură împotriva tuturor.
Au urmat luni în care am încercat să impun limite. Am spus că nu pot găti pentru toată lumea la fiecare sărbătoare. Mariana s-a supărat:
— Cum adică? Noi venim să fim împreună! Ce fel de noră ești?
Anca a început să mă vorbească pe la spate:
— Ioana s-a schimbat de când are copil. Nu mai vrea să fie parte din familie.
Vlad a devenit tot mai distant. Seara stătea pe telefon sau ieșea cu băieții. Eu mă simțeam captivă într-o viață care nu mai era a mea.
Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mariana care mi-a spus că „nu știu să țin o casă”, am cedat. Am început să plâng în fața Marei.
— Mami, nu mai plânge! Hai să ne jucăm!
Atunci am realizat că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.
Am început să merg la terapie. Am învățat să spun „nu” fără vinovăție. Prima dată când am refuzat o vizită de Paște, Mariana a făcut un scandal monstru:
— Am venit să sărbătorim, dar tu nu deschizi ușa! Ce fel de familie sunteți voi?
Am stat cu Mara în brațe și am ascultat cum bate la ușă minute în șir. Vlad era plecat la serviciu. Am simțit frică și eliberare în același timp.
A doua zi, Vlad m-a întrebat:
— Ce-ai avut cu mama? De ce n-ai deschis?
— Pentru că vreau liniște! Pentru că vreau ca Mara să crească într-o casă unde mama ei nu plânge după fiecare vizită!
A urmat o perioadă grea. Vlad s-a supărat pe mine. Socrii au încetat să mă sune. Anca m-a blocat pe Facebook.
Dar încet-încet am început să respir din nou. Să gătesc doar pentru noi trei. Să râd cu Mara fără teama că cineva va intra peste noi neinvitat.
Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am distrus o familie sau poate că am salvat-o pe a mea.
Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc același coșmar sub masca unei familii perfecte? Câte dintre voi aveți curajul să spuneți „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?