Umbra fratelui meu: Povestea unei copilării trăite la extreme

— Nu e corect, mama! De ce Vlad are voie să stea mai mult afară decât mine? strigam eu, cu vocea tremurândă de furie și neputință, în timp ce îl vedeam pe fratele meu mai mic alergând vesel prin curte, cu obrajii roșii și părul blond ciufulit. Aveam patru ani, el abia împlinise doi, dar deja mă depășise cu un cap. Toți vecinii râdeau și făceau glume: „Ia uite-l pe Vlad, micul uriaș! Parcă e fratele mai mare!”

Mama încerca să mă liniștească, dar ochii ei trădau o mândrie pe care nu o simțeam niciodată când era vorba de mine. — Raluca, Vlad e doar mai mare de statură, dar tu ești fata mea cea deșteaptă. Hai, nu fi geloasă!

Dar nu era vorba doar de gelozie. Era sentimentul acela apăsător că nu voi fi niciodată suficientă. Tata îl ridica pe Vlad pe umeri și-l plimba prin sat ca pe un trofeu. „Uite ce băiat zdravăn am!” spunea tuturor. Pe mine mă lăsa acasă să-mi fac temele sau să-l ajut pe bunicul la grădină.

Am început să mă uit în oglindă și să mă întreb ce e în neregulă cu mine. De ce nu cresc și eu la fel? De ce nu sunt la fel de puternică? La grădiniță, educatoarea îi spunea mamei: „Raluca e foarte silitoare, dar parcă nu are curajul lui Vlad.”

Într-o seară, când părinții credeau că dormim, am auzit-o pe mama vorbind cu tata în bucătărie:
— Oare ar trebui să-l ducem pe Vlad la doctor? Nu e normal să fie atât de mare la vârsta asta…
— Lasă-l, femeie! Așa-s bărbații din familia mea. O să ajungă sportiv mare!

M-am ghemuit sub plapumă și am plâns încet. Nu pentru Vlad, ci pentru mine. Simțeam că nu am loc în povestea lor.

Anii au trecut și diferența dintre noi a devenit tot mai evidentă. La școală, colegii mă întrebau mereu dacă Vlad e fratele meu mai mic sau mai mare. El era mereu în centrul atenției: la serbări, la meciuri de fotbal, la orice adunare. Eu eram „sora lui Vlad”, fata micuță și timidă care stătea mereu în umbră.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama — pentru că uitase să vină la premierea mea de la olimpiada de matematică — am izbucnit:
— Dacă eram băiat și aveam doi metri la 10 ani, veneai?
Mama a rămas fără cuvinte. Apoi a oftat adânc:
— Raluca, nu știu cum să-ți spun… Poate că uneori greșim ca părinți. Dar te iubesc la fel de mult ca pe Vlad.

Nu am crezut-o atunci. Am început să mă retrag tot mai mult în lumea mea: cărți, desen, muzică. Vlad era tot mai popular, iar eu tot mai invizibilă.

Când Vlad a început liceul, a intrat direct în echipa de baschet a orașului. Părinții erau în extaz. Eu tocmai câștigasem un concurs național de eseuri, dar vestea a trecut aproape neobservată acasă.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad stând singur pe bancă în curte. M-am așezat lângă el fără să spun nimic.
— Știi… mi-aș dori să fiu ca tine, mi-a spus el brusc.
Am râs amar:
— Să fii ca mine? Tu ai tot ce vrei!
— Nu chiar… Toată lumea se așteaptă să fiu cel mai bun la sport, să nu dau greș niciodată. Dar eu nu vreau asta mereu. Și mi-e frică să nu-i dezamăgesc pe ai noștri.

Atunci am realizat că fiecare dintre noi poartă o povară invizibilă. Eu voiam să fiu văzută, el voia să fie acceptat pentru cine este cu adevărat.

Anii au trecut și am plecat la facultate în alt oraș. M-am simțit pentru prima dată liberă de comparații. Am început să mă descopăr pe mine însămi și să-mi dau seama că valoarea mea nu stă în cât de mult semăn cu fratele meu sau cât de mult mă apreciază părinții.

Acum, când mă întorc acasă și îi văd pe ai mei privind cu mândrie diplomele mele pe perete — puse abia recent — simt o liniște ciudată. Vlad a rămas „uriașul” familiei, dar eu am devenit vocea ei tăcută.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim văzuți sau acceptați? Oare când vom învăța să ne iubim exact așa cum suntem?