Când Dragostea Nu Ține Cont de Vârstă: Povestea Mea și a Mariei

— Paul, tu chiar nu vezi cât de ridicol e totul? Ai 22 de ani! Ce caută o femeie de 61 de ani în viața ta? vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mă uitam la el, cu pumnii strânși pe marginea mesei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mama plângea în tăcere, cu ochii roșii, evitând să mă privească.

Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fapt, de când le-am spus despre Maria, fiecare zi acasă era un câmp de luptă. Maria… O cunoscusem la bibliotecă, unde venea să citească ziarele vechi și să-și noteze gândurile într-un carnețel ponosit. Avea un zâmbet cald, ochi verzi ca iarba după ploaie și o liniște în glas care mă făcea să uit de toate grijile. La început am crezut că e doar o prietenie ciudată, dar serile petrecute împreună, discuțiile despre cărți, filme și viață, au devenit repede ceva mai mult.

— Paul, nu poți să-ți irosești tinerețea! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele? a continuat tata, ridicând tonul.

— Nu-mi pasă ce zice lumea! am izbucnit. Pentru prima dată, vocea mea a sunat fermă. O iubesc pe Maria. Și ea mă iubește pe mine. Ce contează vârsta?

Mama a început să plângă mai tare. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singur cu gândurile mele și cu lacrimile mamei care picurau încet pe fața ei obosită.

În seara aceea am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până la blocul Mariei, un cartier vechi din București, unde scările miroseau a var proaspăt și a amintiri uitate. Am urcat la etajul patru și am bătut la ușă. Maria mi-a deschis zâmbind trist.

— Știu ce s-a întâmplat, Paul. M-ai sunat fără să-ți dai seama… Am auzit totul.

Am intrat și m-am prăbușit pe canapea. Maria s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna în a ei.

— Nu vreau să te fac să suferi. Poate ar trebui să renunțăm…

— Nu! am spus aproape strigând. Nu pot fără tine. Nici nu vreau să-mi imaginez viața fără tine.

Maria m-a privit lung, cu o tristețe adâncă în ochi.

— Paul, eu am trăit deja o viață întreagă. Am fost măritată, am crescut un copil… Tu abia începi. Nu vreau să-ți răpesc nimic din ce ai putea avea.

— Dar tu ești tot ce-mi doresc!

Am rămas îmbrățișați mult timp, fără să mai spunem nimic. În acea liniște grea, am simțit pentru prima dată frica adevărată: frica de a pierde totul pentru ceva ce lumea nu va înțelege niciodată.

Zilele au trecut greu. La facultate colegii șușoteau pe la colțuri. Unii râdeau pe ascuns, alții mă priveau cu milă sau dezgust. Prietenii mei cei mai buni, Vlad și Cosmin, au încercat să mă convingă că e doar o fază.

— Paul, hai să fim serioși… E ca și cum te-ai îndrăgosti de mama unuia dintre noi! mi-a spus Vlad într-o seară la bere.

— Nu e așa! Nu înțelegeți nimic!

Am început să mă izolez. Mergeam doar la cursuri și apoi direct la Maria. Doar acolo simțeam că pot respira liber. Ea mă asculta mereu, îmi povestea despre tinerețea ei în anii ’80, despre cum a fugit de acasă pentru dragoste și cum s-a întors mereu la familie, chiar dacă nu era fericită.

Într-o zi, fiica Mariei, Irina, a venit pe neașteptate. Avea 35 de ani și era profesoară de franceză la un liceu din oraș.

— Paul… Putem vorbi?

Am ieșit împreună pe balcon.

— Știi că mama te iubește foarte mult. Dar tu realizezi ce faci? Ai putea fi fiul meu! Cum crezi că va arăta viața ta peste zece ani? Sau peste douăzeci?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și vinovat.

— O să suferiți amândoi… Și mama nu merită asta.

Am stat mult timp pe gânduri după acea discuție. Într-o noapte ploioasă, i-am spus Mariei că poate ar trebui să ne despărțim pentru binele ei.

— Dacă asta vrei tu… a spus ea încet, dar ochii îi erau plini de lacrimi.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Zilele următoare au fost un coșmar: nu puteam dormi, nu puteam mânca, totul părea lipsit de sens. Familia mea părea ușurată, dar eu eram gol pe dinăuntru.

După două săptămâni am primit un mesaj: „Te aștept la bibliotecă.” Era de la Maria.

Am alergat acolo fără să mă gândesc la nimic altceva. Când am văzut-o, am știut că nu pot trăi fără ea.

— Paul, viața e prea scurtă ca să trăim după regulile altora. Dacă ne iubim cu adevărat, trebuie să avem curajul să fim noi înșine.

Am luat-o de mână și am ieșit împreună în ploaie. Oamenii se uitau ciudat la noi pe stradă — un tânăr și o femeie cu părul alb — dar pentru prima dată nu mi-a mai păsat deloc.

Acum locuim împreună într-un apartament mic din București. Familia mea încă nu vorbește cu mine, prietenii s-au împuținat, dar eu sunt fericit alături de Maria. Poate că lumea nu va înțelege niciodată dragostea noastră, dar cine are dreptul să spună ce e corect când vine vorba de inimă?

Mă întreb uneori: dacă dragostea adevărată nu ține cont de vârstă sau prejudecată, atunci cine suntem noi să-i punem limite? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?