Mama la noi acasă: între datorie și sufocare
— Nu mai pune sare, Maria! Ți-am spus de atâtea ori că nu am voie! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu, cu lingura în mână, încerc să nu izbucnesc. E a treia oară săptămâna asta când gătesc altfel decât îi place ei și deja simt cum răbdarea mi se topește ca untul pe tigaie.
Când am adus-o pe mama la noi, după ce tata s-a stins și apartamentul ei din cartierul vechi a devenit prea greu de întreținut, am crezut că fac ceea ce trebuie. „E mama ta, Maria, nu poți s-o lași singură”, mi-a spus sora mea, Irina, care locuiește la Cluj și vine acasă doar de Crăciun. Am simțit că nu am de ales. Soțul meu, Sorin, a dat din umeri: „E mama ta, dacă tu crezi că e mai bine așa…”
La început, totul părea suportabil. Mama era tăcută, stătea mai mult în camera ei, citea sau se uita la televizor. Copiii – Vlad și Ilinca – au fost curioși la început: „Bunica stă cu noi? O să ne spună povești?” Dar încet-încet, prezența ei a început să apese peste casa noastră ca o pătură grea.
— Nu-i lăsa să stea atât la calculator! O să-și strice ochii! mă ceartă aproape zilnic.
— Maria, iar ai uitat să uzi florile din balcon. Pe vremea mea…
Pe vremea ei… Totul era mai bine, mai curat, mai ordonat. Eu nu sunt niciodată destul de bună. Nici ca mamă, nici ca soție, nici ca fiică.
Seara, când Sorin vine acasă obosit după o zi lungă la birou, îl văd cum oftează când o aude pe mama bombănind în sufragerie despre cât de scump s-a făcut uleiul sau cât de prost gătesc eu ciorba de perișoare. Încerc să-i zâmbesc, dar zâmbetul meu e obosit și fals.
— Maria, trebuie să vorbim, îmi spune într-o seară Sorin. Nu mai e liniște în casă. Copiii nu mai vor să stea în sufragerie. Eu mă simt ca un musafir în propria casă.
Îl privesc neputincioasă. Ce pot să fac? E mama mea. Nu pot s-o trimit la azil. Nu pot s-o las singură. Dar nici nu pot să-mi pierd familia.
Într-o duminică dimineață, Ilinca vine la mine cu ochii în lacrimi:
— Mami, bunica a zis că sunt leneșă și că nu știu să fac nimic bine… Eu doar am vrut să desenez.
O iau în brațe și simt cum mă sufoc între două lumi: cea a copilului meu care are nevoie de mine și cea a mamei mele care se teme de singurătate și îmbătrânire.
Într-o zi, primesc un telefon de la Irina:
— Maria, poate ar trebui să găsim o soluție… Poate o femeie care să stea cu ea ziua sau…
— Sau ce? S-o ducem la azil? îi răspund cu voce tremurată.
— Nu zic asta… Dar nici tu nu poți continua așa. O să clachezi.
Nu vreau să recunosc că are dreptate. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățenie și mă simt bătrână înainte de vreme.
Într-o seară, după ce copiii s-au culcat și Sorin citește ziarul pe telefon, mama intră în bucătărie:
— Maria… știu că te supăr. Dar nu mă pot abține. Mi-e frică să nu devin inutilă. Mi-e frică să nu mă uiți aici, într-un colț.
O privesc pentru prima dată cu adevărat: micșorată de ani și griji, cu ochii umezi și mâinile tremurânde. Îmi dau seama că nu e doar despre mine. E despre noi toate – femeile din familia asta care nu știm cum să ne iubim fără să ne rănim.
— Mamă… poate ar trebui să vorbim cu Irina. Poate găsim o soluție împreună. Nu vreau să te pierd, dar nici nu vreau să mă pierd pe mine.
Mama oftează și dă din cap încet. În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate mamele care ajung povară pentru copiii lor și la toate fiicele care se simt vinovate pentru că nu pot duce totul singure.
A doua zi sunăm împreună la un centru de zi pentru vârstnici. Mama acceptă timid să meargă acolo câteva ore pe zi. Încet-încet, atmosfera din casă se schimbă. Copiii râd din nou în sufragerie. Eu respir mai ușor. Mama povestește despre prietenele noi și activitățile de acolo.
Dar rana rămâne: oare am făcut destul? Oare dragostea pentru părinți trebuie să însemne sacrificiul propriei vieți?
Uneori mă întreb: dacă voi ajunge și eu la bătrânețe ca mama mea, oare copiii mei vor ști să mă iubească fără să se piardă pe ei înșiși? Ce înseamnă cu adevărat să fii o familie?