La 55 de ani, am înțeles: Dragostea pentru ea s-a stins

— Nu mai pot, Lidia! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea spăla vasele în bucătăria noastră mică din Bacău. Mâinile ei s-au oprit brusc, iar apa a continuat să curgă, ca un fundal absurd pentru tăcerea care s-a lăsat între noi.

Aveam 55 de ani și, până în acea clipă, crezusem că viața mea e așezată: o casă modestă, doi copii mari plecați la București, o soție cu care împărțisem bune și rele timp de 32 de ani. Dar în ultimii ani, ceva se schimbase. Nu mai simțeam nimic când o priveam. Nu mai era nici dorință, nici bucurie, nici măcar acea complicitate tăcută care ne ținuse împreună atâta vreme. Doar o oboseală surdă și un gol care creștea în fiecare zi.

— Ce vrei să spui? m-a întrebat ea încet, fără să se întoarcă spre mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nici nu știam cum să-i explic. Cum să-i spun că dragostea mea pentru ea s-a stins? Că mă simt captiv într-o viață care nu-mi mai aparține?

— Nu mai suntem noi… Nu mai simt nimic. Mă uit la tine și parcă văd o străină.

A lăsat buretele jos și s-a sprijinit de chiuvetă. Umerii îi tremurau. Am vrut să mă apropii, dar m-am oprit. Ce rost avea?

— Și ce vrei să faci acum? Să pleci? Să mă lași după atâția ani?

Vocea ei era spartă, dar încăpățânată. Am văzut furia și durerea amestecate în ochii ei când s-a întors spre mine.

— Nu știu… Poate că da. Poate că ar trebui să ne dăm o șansă la altceva. La liniște.

A izbucnit în plâns. M-am simțit un monstru. Dar nu puteam să mă mint la nesfârșit.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Ne evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, medicamentele mamei mele bolnave. Fiecare gest era mecanic. Îmi petreceam serile pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă când am început să mă pierd pe mine însumi.

Într-o duminică dimineață, fiica noastră, Irina, a venit în vizită cu soțul ei. A simțit imediat tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat cu voi? De ce sunteți așa reci?

Lidia a dat vina pe oboseală. Eu am tăcut. Dar Irina nu s-a lăsat păcălită.

— Tata, tu nu mai ești tu. Ce ai?

Am vrut să-i spun adevărul, dar m-am temut că o voi răni. Cum să-i explic că părinții ei nu mai sunt un cuplu? Că tot ce a crezut despre familie e pe cale să se destrame?

Seara aceea am petrecut-o singur în dormitorul nostru. Lidia dormea pe canapea de câteva zile. Am răscolit albumele vechi cu poze: nunta noastră la biserica din satul ei natal, vacanțele la mare cu copiii mici, serile de Crăciun cu toată familia adunată în jurul mesei. M-am întrebat unde s-a rupt totul. Poate când am început să muncim prea mult și să vorbim prea puțin? Poate când grijile ne-au înghițit visele?

A doua zi dimineață, Lidia mi-a spus:

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar să știi că eu nu pot începe de la zero la vârsta asta.

Am simțit un nod în gât. Știam că are dreptate. Nici eu nu voiam să fiu singur. Mă speria gândul să mă trezesc într-o garsonieră rece, cu pereți goi și fără nimeni care să-mi spună „noapte bună”. Dar nici nu puteam rămâne doar din obișnuință sau frică.

Într-o seară ploioasă, am ieșit la plimbare prin parc. M-am întâlnit cu vechiul meu prieten, Doru. Ne-am așezat pe o bancă udă și i-am povestit totul.

— Știi ce cred eu? mi-a spus el după ce m-a ascultat răbdător. Toți ajungem aici la un moment dat. Întrebarea e dacă mai poți construi ceva sau dacă trebuie să ai curajul să dărâmi totul și s-o iei de la capăt.

M-am gândit mult la vorbele lui. În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc deschis cu Lidia. Să ne spunem ce ne doare, ce ne lipsește. Am mers chiar și la un consilier de familie din oraș — o femeie blândă pe nume Camelia care ne-a pus întrebări incomode: „Când ați râs ultima dată împreună? Ce vă mai leagă?”

Răspunsurile ne-au durut pe amândoi. Ne-am dat seama că trăiam ca doi străini sub același acoperiș. Ceea ce ne ținea împreună era doar teama de schimbare și rușinea față de ceilalți.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, am decis să plec pentru o vreme la sora mea din Piatra Neamț. Lidia nu m-a oprit. Mi-a făcut chiar cafeaua preferată înainte să plec și mi-a spus:

— Poate că avem nevoie amândoi de spațiu ca să ne regăsim.

Au trecut trei luni de atunci. Încerc să mă obișnuiesc cu liniștea apartamentului surorii mele și cu gândul că viața mea poate arăta altfel decât mi-am imaginat-o zeci de ani. Vorbesc cu Lidia la telefon din când în când — discuții scurte, politicoase, fără reproșuri.

Nu știu ce va urma. Poate vom divorța, poate vom găsi o cale să fim din nou aproape sau poate vom rămâne doi oameni care se respectă de la distanță.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin doar din teamă? Câți avem curajul să recunoaștem când dragostea s-a stins? Și oare e vreodată prea târziu pentru un nou început?