Mândria bunicii: între adevăr și aparențe

— Nu-i așa că Rareș e cel mai bun nepot din sat? Uite, a intrat la facultate la București! spuse bunica Viorica, ridicând vocea peste clinchetul paharelor și râsetele din sufragerie. Ochii tuturor se întoarseră spre mine, iar eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc, nu de mândrie, ci de jenă. În mintea mea răsuna o întrebare: oare chiar știe cine sunt sau doar îi place să se laude cu mine?

Era a treia oară în ultimii cinci ani când o vedeam pe bunica. De fiecare dată, întâlnirile noastre erau scurte și pline de formalități. Mama încerca să păstreze pacea, dar tata ofta adânc ori de câte ori bunica începea să povestească despre cât de mult a muncit ea pentru familie și cât de mult ne iubește pe toți. În realitate, tata nu-i iertase niciodată că l-a trimis la muncă în fabrică la 16 ani, doar ca să poată ea să se laude că are un fiu „bărbat adevărat”.

— Mamă, lasă-l pe Rareș să vorbească și el, zise mama încercând să schimbe subiectul.

— Ce să spună? El e modest, ca mine! Eu n-am avut nevoie să mă laud, dar lumea vede cine sunt! răspunse bunica, cu un zâmbet larg și privirea fixată pe mătușa Lenuța, care părea că abia așteaptă să-i dea replica.

— Da’ dacă tot vorbim de nepoți, să știi că și fata mea a intrat la liceu cu bursă! interveni Lenuța, dar bunica ridică din sprâncene și o întrerupse:

— Nu-i totuna, dragă! Bucureștiul e București! Și Rareș e băiat, nu fată!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu motiv de ceartă sau trofeu în războaiele lor de familie. Mi-am amintit cum, în copilărie, bunica venea rar pe la noi. Îmi aducea mereu câte o pungă cu bomboane ieftine și mă întreba ce note am luat la școală. Nu mă întreba niciodată dacă sunt fericit sau dacă am prieteni. Pentru ea, eram doar „nepotul care promite”.

După masa de Paște, am ieșit pe prispă să iau aer. Tata m-a urmat și s-a așezat lângă mine.

— Te simți bine? m-a întrebat încet.

— Nu prea… Tata, tu chiar crezi că bunica mă cunoaște?

A oftat din nou și s-a uitat spre grădina plină de lalele.

— Bunica ta… așa a fost mereu. Îi place să creadă că tot ce face e perfect. Dar nu știe să arate dragoste altfel decât prin laude. Nici cu mine n-a fost altfel.

— Dar tu… tu ai iertat-o?

— Nu știu dacă am iertat-o sau doar m-am obișnuit cu felul ei. Dar tu nu trebuie să fii ca ea sau ca mine. Poți să fii tu însuți.

Am rămas pe gânduri mult timp după discuția asta. În zilele următoare, bunica a continuat să se laude cu mine prin sat. Vecinele veneau la poartă și îi spuneau cât de norocoasă e că are un nepot „deștept”. Odată am auzit-o spunând:

— Eu l-am crescut! Dacă nu eram eu să-l învăț ce-i disciplina…

M-am revoltat în sinea mea. Nu era adevărat. Mama fusese cea care stătuse nopțile cu mine când aveam febră, tata mă dusese la antrenamentele de fotbal, iar bunica… bunica era doar o prezență vagă în viața mea.

Într-o după-amiază, am prins curaj și am intrat în bucătărie unde bunica făcea cozonaci.

— Bunico… pot să te întreb ceva?

— Sigur, Rareș! Ce vrei să știi?

— De ce spui tuturor că m-ai crescut? Știi… eu nu-mi amintesc să fi stat prea mult cu tine.

S-a oprit din frământat aluatul și s-a uitat lung la mine.

— Așa crezi tu? Poate n-am fost mereu lângă tine, dar tot ce am făcut a fost pentru voi. Să aveți ce n-am avut eu. Să fiți mândri de mine!

— Dar eu aș fi vrut doar să fii aici… Să mă întrebi ce simt, nu doar ce note am luat.

A tăcut preț de câteva secunde. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— N-am știut cum… Pe vremea mea nu se vorbea despre sentimente. Se muncea și atât.

Am simțit un nod în gât. Poate era prea târziu pentru noi doi să recuperăm anii pierduți, dar poate nu era prea târziu pentru sinceritate.

În seara aceea am stat împreună la masă fără ca ea să se mai laude cu mine. A povestit despre copilăria ei grea, despre cum a muncit la CAP și despre fricile ei că nu va fi niciodată suficient de bună pentru familie.

Am realizat atunci că mândria ei era doar o mască pentru nesiguranță și dorința de a fi iubită. Poate că nu știa altfel să arate dragostea.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu povești nespuse și sentimente ascunse sub laude sau critici? Oare cât de mult ne cunoaștem cu adevărat familiile sau doar jucăm roluri în fața celorlalți?