„Nu vezi că mama ta nu-l iubește pe fiul nostru?”: Povestea unei nurori care a rămas mereu o străină

— Nu vezi că mama ta nu-l iubește pe Radu? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad încerca să-și ascundă privirea în ecranul telefonului. Mă uitam la el și simțeam cum mă sufoc. Era a mia oară când mă întrebam dacă nu cumva exagerez, dacă nu cumva eu sunt problema. Dar nu mai puteam să tac.

Totul a început cu zece ani în urmă, când am intrat pentru prima dată în casa Elenei, soacra mea. Îmi amintesc și acum mirosul de ciorbă de perișoare și privirea ei rece, evaluatoare. Vlad mă ținea de mână, dar simțeam că sunt singură în fața unui tribunal. „Sper că știi să gătești”, mi-a spus atunci, fără să zâmbească. Am râs stânjenită, dar am simțit că nu era o glumă.

Anii au trecut, iar eu am încercat să mă fac plăcută. Am adus prăjituri la fiecare vizită, am ajutat la curățenie, am ascultat poveștile interminabile despre cât de bună era fosta iubită a lui Vlad, Irina. De fiecare dată când făceam ceva bine, Elena găsea un motiv să mă critice: „Nu așa se face sarmaua”, „Radu e prea slab, nu-l hrănești destul”, „Vlad arată obosit, poate ar trebui să ai mai multă grijă de el”.

Când s-a născut Radu, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am crezut că un nepot o va îmblânzi. Dar Elena a venit la maternitate cu o pungă de portocale și o față acră. „Nu seamănă deloc cu Vlad”, a spus privind copilul ca pe un străin. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Au urmat ani de comparații. Radu nu era niciodată destul de bun: „La vârsta lui Vlad deja mergea”, „Irina ar fi făcut altfel”, „Copilul vecinei vorbește mai clar”. Vlad încerca să medieze, dar mereu părea că îi ia apărarea mamei lui: „Așa e ea, nu te supăra”.

Într-o zi, după ce Elena a plecat trântind ușa pentru că Radu nu voia să-i spună poezii la comandă, l-am găsit pe băiatul meu plângând în camera lui.
— De ce nu mă place bunica? m-a întrebat cu ochii mari și umezi.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că unii oameni nu știu să iubească? Că uneori sângele nu e destul?

Am început să evit vizitele la Elena. Dar Vlad insista: „E mama mea, trebuie să mergem”. Într-o duminică, la masă, Elena a început iar:
— Radu nu știe să stea frumos la masă! Pe vremea mea copiii erau educați!
— Lasă-l, mamă, e copil! a încercat Vlad timid.
— Nu-l apăra! Dacă Ioana ar fi mai atentă…

Atunci am explodat:
— Poate dacă ați înceta să-l comparați cu toată lumea, ar avea și el curaj să fie el însuși!
Elena s-a ridicat brusc:
— Nu-mi vorbi așa în casa mea! Dacă nu-ți convine, poți să nu mai vii!

Am ieșit afară cu Radu de mână. Pe drum spre casă, băiatul meu tăcea. Eu plângeam în tăcere. În acea seară i-am spus lui Vlad:
— Ori îți protejezi copilul, ori ne protejez eu singură.
El s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată.

Au urmat luni de tăcere între mine și Elena. Vlad mergea singur la ea. Radu mă întreba din când în când dacă bunica îl mai iubește. Îi spuneam că da, dar știam că mințeam.

Într-o zi, Elena a venit neanunțată la noi acasă. A intrat fără să salute și s-a dus direct la Radu:
— Ce faci aici singur? Nu ai prieteni?
Radu s-a ascuns după mine. Atunci am simțit că trebuie să pun punct.
— Vreau să vă rog ceva: dacă nu puteți fi blândă cu el, mai bine nu veniți deloc.
Elena m-a privit ca pe un dușman:
— Tu mi-ai luat băiatul și acum vrei să-mi iei și nepotul!
— Nu v-am luat nimic. Dar nu pot lăsa copilul să sufere.

A plecat trântind ușa. Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând pe canapea.
— Ce-ai făcut? Acum chiar nu o să ne mai vorbească!
— Poate e mai bine așa… pentru Radu.

Au trecut luni până când Elena a revenit timid în viața noastră. A început să trimită cadouri pentru Radu, dar fără să vină personal. Eu încă mă temeam de fiecare dată când suna telefonul.

Acum, după atâta timp, încă mă întreb: oare chiar există loc pentru o noră într-o familie unde soacra nu vrea să lase trecutul în urmă? Oare cât de mult trebuie să lupți pentru acceptare înainte să realizezi că unele uși rămân mereu închise?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult merită sacrificat pentru liniștea copilului tău?