De ce mi-am sfătuit fiica să nu-și părăsească soțul bogat: Povestea unei familii perfecte doar la suprafață

— Nu poți să faci asta, Ana! Nu după tot ce ai construit!
Vocea mea răsună în bucătăria luminată de neon, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Ana stă în fața mea, cu ochii umflați de plâns, mâinile tremurând pe cana de ceai. Îmi amintesc de fetița cu codițe care visa să devină balerină, nu de femeia frântă care-mi cere acum permisiunea să-și rupă viața în două.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. Nu contează câți bani are Vlad, nu mă mai simt om lângă el.

Îmi mușc buza, simțind cum mi se strânge inima. Vlad, ginerele meu, e imaginea succesului: afaceri prospere, casă cu piscină la marginea Bucureștiului, vacanțe în Grecia și Italia. Dar Ana vorbește despre singurătate, despre serile în care Vlad vine acasă doar ca să doarmă și despre privirile goale pe care i le aruncă la masă.

— Ana, gândește-te bine. Nu toată lumea are norocul tău. Câte femei nu și-ar dori să fie în locul tău? Să nu-ți lipsească nimic?

— Mie îmi lipsește totul, mamă! Nu vezi?

Îmi amintesc de anii ’90, când stăteam la coadă la lapte cu Ana de mână și visam să nu-i lipsească niciodată nimic. Să nu simtă rușinea sărăciei pe care am simțit-o eu. Am muncit ca o sclavă la două joburi ca să-i plătesc meditațiile și rochiile de bal. Când l-a cunoscut pe Vlad, am crezut că Dumnezeu mi-a răsplătit sacrificiile.

Dar Ana nu mai e fericită. O văd cum se ofilește pe zi ce trece. Îmi povestește despre certurile lor – nu țipete sau violență, ci tăceri apăsătoare, reproșuri aruncate printre dinți, indiferență. Vlad îi cumpără bijuterii scumpe când greșește, dar nu-i mai spune „te iubesc” de ani de zile.

— Mamă, nu vreau ca fetița mea să creadă că așa arată dragostea. Să crească într-o casă unde părinții abia se salută.

Mă uit la nepoata mea, Ilinca, care desenează la masa din sufragerie. Are doar șase ani și deja știe să citească tristețea din ochii mamei ei. Mă doare sufletul.

— Dar dacă divorțezi… Cum o să te descurci? Salariul tău de profesoară abia ajunge pentru chirie. Vlad are avocați buni. Poate să-ți ia copilul! Știi cum sunt instanțele la noi…

Ana oftează și-și șterge lacrimile cu dosul palmei.

— Mai bine săracă și liberă decât bogată și prizonieră.

Nu pot să accept asta. Îmi e frică pentru ea. Îmi e frică pentru Ilinca. Îmi e frică de gura lumii – vecinele care vor șușoti că fata Marianei a dat cu piciorul la noroc. Îmi e frică de singurătatea care o va înghiți pe Ana într-un apartament mic, cu facturi neplătite și griji fără sfârșit.

— Ana, gândește-te la copil! La viitorul ei! Vlad îi poate oferi tot ce vrea: școli bune, excursii…

— Dar nu-i poate oferi dragoste! urlă Ana și-mi aruncă o privire plină de disperare.

Trec zile în care nu ne vorbim. O sun pe ascuns pe Vlad, încercând să-l fac să-și schimbe comportamentul.

— Mariana, eu muncesc pentru familia asta! Ce vrea mai mult? Să stau acasă ca un papuc? Femeile din ziua de azi nu mai știu ce vor…

Îl aud cum oftează și-mi dau seama că nici el nu mai știe cum să iubească. Poate nici n-a știut vreodată.

Într-o seară, Ana vine acasă cu o valiză mică și Ilinca de mână.

— Plecăm la sora mea la Ploiești până mă hotărăsc ce fac.

Mă uit la ele și simt că mi se rupe sufletul. Îmi vine să le strig să rămână, dar nu pot. O parte din mine știe că Ana are dreptate. Dar alta urlă că am muncit prea mult ca ea să arunce totul la gunoi.

Trec luni grele. Ana își găsește un apartament modest și un al doilea job ca meditator. Ilinca merge la o grădiniță de stat și poartă haine second-hand. Dar le văd râzând împreună în parc, jucându-se cu mingea printre frunzele galbene ale toamnei.

Într-o zi mă sună Vlad:

— Mariana, nu pot fără ele… Dar nici nu știu cum să repar totul.

Îl ascult fără să spun nimic. Poate că nici eu nu știu cum se repară o familie spartă între bani și iubire.

La Crăciun ne adunăm cu toții în apartamentul Anei. E mic și frig, dar masa e plină de râsete sincere. Vlad vine cu un cadou pentru Ilinca și rămâne câteva ore. Nu se ceartă cu Ana; doar stau împreună și privesc copilul jucându-se sub brad.

Mă uit la fiica mea și mă întreb dacă am greșit când am pus banii mai presus de fericire. Dacă nu cumva am condamnat-o la o viață fără dragoste doar ca să nu sufere lipsuri materiale.

Poate că uneori siguranța financiară e doar o iluzie care ne ține captivi într-o colivie aurită.

Oare câte mame ca mine au făcut același compromis? Și câte fiice au avut curajul să iasă din colivie?