Cutia cu secrete a lui Radu

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsună spartă în liniștea grea a sufrageriei, în timp ce cutia metalică stă între noi, ca o sentință.

Radu ridică privirea din podea, cu ochii lui cenușii, obosiți de ani și de greutăți. Nu spune nimic. Mâinile îi tremură ușor pe marginea mesei, iar eu simt cum furia și dezamăgirea mă sufocă.

Totul a început într-o după-amiază mohorâtă de octombrie. Căutam actele mașinii prin biroul lui Radu, soțul meu de 27 de ani. Mereu am fost o echipă: am lucrat împreună la aceeași fabrică de mobilă din Ploiești, ne-am crescut băiatul, pe Vlad, cu greu, dar cu dragoste. Niciodată nu ne-a fost ușor, dar am crezut că suntem sinceri unul cu altul. Când am găsit cutia încuiată, ascunsă sub un teanc de dosare vechi, am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era genul lui să ascundă lucruri.

Cheia am găsit-o pe brelocul lui, printre zecile de chei inutile. Am deschis cutia cu inima bătându-mi nebunește. Înăuntru erau plicuri groase cu bani, câteva carnete de economii și o scrisoare mototolită. Am numărat banii: peste 30.000 de lei. Pentru noi, era o avere. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Când a venit acasă, i-am pus cutia pe masă fără să spun nimic. S-a uitat la ea ca la o bombă cu ceas.

— De cât timp ai banii ăștia? am întrebat printre dinți.

— Ani… a șoptit el. Am pus câte puțin deoparte… pentru zile negre.

— Zile negre? Dar când am avut nevoie de bani pentru operația mamei mele și am împrumutat de la vecini? Când Vlad n-a avut bani de manuale? Atunci nu erau zile negre?

Radu a tăcut. Mi-am dat seama că nu știe ce să spună. M-am simțit trădată ca niciodată.

— Tu nu ai încredere în mine! am izbucnit. Toată viața am tras împreună, iar tu ai strâns bani pe ascuns?

— Nu e așa… voiam doar să fim siguri că dacă se întâmplă ceva grav…

— Ce poate fi mai grav decât să-ți pierzi familia?

Am ieșit din cameră plângând. Vlad, care tocmai venise acasă de la facultate, m-a găsit pe hol cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

Nu am putut să-i spun totul atunci. Dar seara, la cină, tăcerea dintre mine și Radu era atât de apăsătoare încât Vlad a simțit că ceva nu e în regulă.

— Voi vă certați? S-a întâmplat ceva la fabrică?

Radu a oftat și s-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut permisiunea să vorbească.

— Mamă-ta a găsit niște bani pe care i-am pus deoparte…

Vlad s-a uitat mirat la mine.

— Și? Nu e bine că avem niște economii?

— Nu când sunt făcuți pe ascuns! am răspuns eu aspru.

A urmat o săptămână în care abia dacă ne-am vorbit. M-am simțit ca o străină în propria casă. M-am întrebat dacă nu cumva Radu ascunde și alte lucruri. Dacă nu cumva toată viața noastră a fost o minciună frumos ambalată.

Într-o seară, când Vlad era plecat la bibliotecă, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Maria… știu că te-am rănit. Dar n-am făcut-o din răutate. Mi-a fost frică… Frică să nu rămânem fără nimic, să nu ajungem pe drumuri. Am crescut într-o familie unde tata bea tot salariul și mama plângea nopți întregi că nu avem ce pune pe masă. Am jurat că eu n-o să-mi las familia flămândă.

L-am privit lung. Pentru prima dată l-am văzut altfel: nu doar ca pe bărbatul care mă dezamăgise, ci ca pe copilul speriat care fusese cândva.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? O străină căreia îi ascunzi banii?

— Nu! Ești tot ce am mai scump… Dar n-am știut cum să-ți spun. Mi-era rușine că nu pot mai mult.

Am plâns amândoi în seara aia. Nu știu dacă l-am iertat complet sau dacă vreodată voi putea uita sentimentul acela de trădare. Dar am decis să încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi.

A doua zi am mers împreună la bancă și am pus banii pe un cont comun. Am vorbit deschis cu Vlad despre importanța sincerității și a sprijinului reciproc într-o familie.

Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice care mă ustură uneori noaptea, când mă gândesc dacă nu cumva fiecare om are colțurile lui întunecate, oricât de mult l-ai iubi.

Oare chiar putem ierta complet atunci când încrederea e spulberată? Sau doar învățăm să trăim cu umbrele celuilalt?