Ciorba de conflicte: Povestea unei cine care a schimbat totul

— Ioana, iar ai făcut supă de pui? Nu te-ai gândit să încerci ceva nou? Raluca face în fiecare seară altceva pentru Mihai. Chiar nu vrei să înveți și tu?

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, în timp ce aburul suprei se ridica leneș din farfurie. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea cât de norocos e Mihai cu Raluca, soția lui pricepută la toate. În mintea mea, am început să număr: câte zile au trecut de când am avut o cină liniștită, fără comparații sau reproșuri?

— Vlad, am venit târziu de la serviciu. Am stat peste program, apoi am trecut pe la mama să-i duc medicamentele. N-am avut timp să gătesc ceva sofisticat, i-am răspuns încet, cu vocea tremurândă.

El a oftat și a dat din cap, nemulțumit. — Toată lumea muncește, Ioana. Dar uite că Raluca reușește. Poate ar trebui să vorbești cu ea, să te învețe niște rețete.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când îmi spunea asta. De fiecare dată când mergeam la masa lor, Raluca ne servea cu tot felul de bunătăți: sarmale cu foi de viță, plăcinte cu brânză și mărar, cozonac pufos. Vlad se uita la mine cu subînțeles, iar eu mă simțeam tot mai mică.

În acea seară, după ce Vlad s-a retras în sufragerie să se uite la meci, am rămas singură în bucătărie. Am început să spăl vasele mecanic, cu mintea rătăcind printre gânduri negre. M-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt o soție ratată. Mama îmi spunea mereu că dragostea trece prin stomac, dar oare nu trece și prin înțelegere?

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul.

— Vlad, tu chiar crezi că nu fac destul pentru noi? Că nu sunt o soție bună?

El a ridicat din umeri.

— Nu zic asta, Ioana. Dar mi-ar plăcea să simt și eu că acasă e special. Că ai grijă de noi… ca Raluca.

Am simțit un nod în gât. — Dar eu am grijă de noi! Doar că nu pot fi ca ea. Eu lucrez opt ore pe zi, apoi alerg între casă și părinți. Raluca stă acasă, are timp pentru gătit și decorat masa. Eu abia apuc să respir.

Vlad s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat atent.

— Poate ai dreptate… Dar nu știu… Parcă tot lipsește ceva.

Am plecat la serviciu cu inima grea. La birou, colega mea, Simona, m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi reținute.

— Ioana, nu te lăsa doborâtă! Fiecare familie are dinamica ei. Dacă Vlad nu vede cât faci tu… poate ar trebui să-i arăți altfel.

Seara am ajuns acasă hotărâtă să încerc ceva nou. Am căutat pe internet o rețetă de lasagna și m-am apucat de treabă. Am tăiat ceapa plângând — nu doar din cauza mirosului — și am pus tot sufletul în fiecare strat. Când Vlad a venit acasă și a simțit mirosul din bucătărie, i s-au luminat ochii.

— Ce-i asta?

— Lasagna. Am zis să încerc ceva nou.

A mâncat două porții și m-a lăudat timid. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Dar liniștea n-a durat mult. În weekend am mers din nou la Mihai și Raluca. Masa era plină: ciorbă rădăuțeană, friptură de curcan cu sos de merișoare, prăjituri făcute în casă. Vlad a început din nou comparațiile.

— Vezi? Asta înseamnă să-ți pese!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Raluca m-a urmat.

— Ioana, știu cum e… Mihai mă compară mereu cu mama lui. Niciodată nu e destul. Dar eu fac asta pentru că-mi place, nu ca să demonstrez ceva.

Am izbucnit în plâns.

— Eu nu mai pot! Simt că orice aș face nu e bine!

Raluca m-a strâns în brațe.

— Vorbește cu Vlad deschis. Spune-i ce simți. Nu merită să te pierzi pe tine doar ca să-i faci pe plac.

În acea noapte am stat trează mult timp lângă Vlad care dormea liniștit. M-am întrebat dacă dragostea noastră mai are vreo șansă sau dacă suntem doar două personaje într-o piesă veche, unde femeia trebuie să gătească perfect ca să fie iubită.

A doua zi dimineață i-am spus totul lui Vlad: despre oboseala mea, despre presiunea pe care o simt, despre cât de mult mă doare fiecare comparație.

El a tăcut mult timp.

— N-am știut că te doare atât de tare… Poate ar trebui să gătim împreună uneori. Sau să comandăm pizza când ești obosită…

Am zâmbit printre lacrimi.

Poate că nu există familie perfectă și nici soție ideală. Poate că dragostea adevărată începe atunci când ne acceptăm limitele și ne susținem reciproc.

Oare câte femei trăiesc zilnic povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim ceea ce alții așteaptă? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?