Între două lumi: Povestea mutării mamei mele la mine

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să stau singură în apartamentul ăla, mă sufoc! vocea mamei răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei de dimineață. Era 7:30, iar eu abia reușisem să-mi pun o cămașă curată peste pijamaua mototolită. Mă uitam la ea, la chipul ei obosit, la ochii care nu mai aveau strălucirea de altădată. Nu era prima dată când o vedeam așa, dar era prima dată când simțeam că nu mai am unde fugi.

Mama a venit la mine într-o joi ploioasă, cu două valize mari și o sacoșă de rafie plină cu borcane de zacuscă și gem. Tata murise cu un an în urmă, iar fratele meu, Radu, plecase la Cluj, unde își făcuse o viață nouă, departe de noi. Eu rămăsesem în București, cu jobul meu la agenția de publicitate și cu apartamentul ăsta micuț, pe care îl considerasem mereu refugiul meu. Acum, refugiul devenise câmp de bătălie.

— Ana, nu vreau să-ți fiu povară, dar nu mai pot acolo. Mă simt ca o străină în propria casă. Totul îmi amintește de el…

Am oftat adânc. Îmi venea să-i spun că nici eu nu pot, că am nevoie de spațiul meu, că am nevoie să respir fără să simt ochii ei pe mine la fiecare pas. Dar n-am spus nimic. Am dat din cap și am început să-i fac loc în dulap.

Primele zile au fost un haos tăcut. Mama se trezea devreme, făcea cafea tare și mă întreba dacă am mâncat destul. Îmi aranja hainele, îmi spăla vasele, îmi punea la uscat prosoapele. Mă simțeam din nou adolescentă, prinsă între dorința de a fi independentă și nevoia de a nu o răni.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la birou, am găsit-o plângând pe canapea. Ținea în mână o fotografie veche cu tata.

— Îți amintești când am fost la mare? Tu aveai șase ani și ai făcut castelul ăla uriaș din nisip…

Nu știam ce să-i spun. Am simțit un nod în gât. Tata fusese mereu stâlpul familiei noastre, dar după moartea lui totul s-a destrămat. Mama s-a închis în ea însăși, iar eu am fugit în muncă și prieteni. Acum eram față în față cu durerea ei și cu propria mea neputință.

— Mamă… poate ar trebui să vorbim cu cineva. Un psiholog… Să ne ajute să trecem peste asta.

A ridicat privirea spre mine, surprinsă și puțin rănită.

— Tu chiar crezi că sunt nebună? Că nu pot să mă descurc singură?

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Am vrut să-i explic că nu e vorba despre nebunie, ci despre vindecare. Dar n-am mai avut putere. Am mers în camera mea și am plâns în pernă.

Zilele au trecut greu. Mama devenea tot mai irascibilă. Orice lucru mărunt — o cană lăsată pe masă, o ușă trântită din greșeală — era motiv de ceartă.

— Nu-ți pasă deloc! Tot timpul ești pe fugă! Nici măcar nu mă asculți!

— Mamă, am muncit zece ore azi! Vrei să stau să povestesc despre vreme?

— Nu despre vreme! Despre noi! Despre ce simți tu!

Am tăcut. Nici eu nu știam ce simt. Mă simțeam vinovată că nu pot fi acolo pentru ea așa cum ar trebui. Mă simțeam sufocată de prezența ei constantă, dar și rușinată pentru gândurile astea egoiste.

Într-o duminică dimineață, Radu a sunat pe video. Mama s-a luminat la față când l-a văzut.

— Ce faci, mamă? Cum ești?

— Bine, Radule… Ana are grijă de mine.

Am zâmbit forțat spre ecran.

După apel, mama s-a uitat lung la mine.

— Știi… mi-e dor de el. Și mi-e dor de tine, Ana. De fata mea veselă…

M-am așezat lângă ea pe canapea. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem două suflete rănite care încearcă să se regăsească.

— Și mie mi-e dor de tine, mamă…

Am plâns împreună mult timp în acea zi. Am vorbit despre tata, despre copilărie, despre fricile noastre. Am început să ne spunem adevăruri pe care le-am ascuns ani întregi: cât ne-a durut pierderea lui, cât ne-am simțit singure fiecare în felul ei.

A fost greu să accept că mama mea nu mai e femeia puternică pe care o știam. Dar am descoperit că nici eu nu mai sunt copilul care avea nevoie să fie salvat. Suntem două femei care încearcă să se vindece una prin cealaltă.

Acum încercăm să găsim un ritm al nostru: uneori ne certăm pentru prostii, alteori râdem împreună la filme vechi sau gătim rețete din caietul bunicii. Nu e ușor — dar e real.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a-i primi pe cei dragi atunci când au cea mai mare nevoie? Și cât din noi pierdem sau câștigăm atunci când facem asta?