O aniversare cu gust amar: povestea mea și a familiei mele

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta! Rareș își ridică vocea, iar Camelia, nora mea, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. În jurul nostru, baloanele colorate și mesele încărcate cu sarmale și prăjituri păreau să devină brusc inutile. Muzica de la petrecerea mea de 60 de ani se auzea în surdină din sufragerie, dar în bucătărie era liniște apăsătoare.

Mi-am strâns mâinile tremurânde în poală. „Rareș, am muncit 40 de ani fără să-mi permit nimic pentru mine. Am vrut doar o zi în care să mă simt și eu sărbătorită.”

El a oftat adânc. „Știi cât ne-ar fi ajutat banii ăia? Am fi putut da avansul la mașină. Camelia merge cu autobuzul la serviciu două ore pe zi!”

Camelia a intervenit, cu voce tăioasă: „Nu e vorba doar de mașină. E vorba că nu te-ai gândit la noi. Mereu ai spus că faci totul pentru familie.”

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei bucătării. Toată viața am pus pe primul loc nevoile lor. Am crescut singură un copil după ce tatăl lui Rareș a plecat fără să se uite înapoi. Am lucrat la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru alte femei care aveau timp să iasă la cafele sau la teatru. Eu nu mi-am permis niciodată luxul unei ieșiri sau al unei vacanțe.

În ultimii ani, am pus deoparte fiecare leu. Nu pentru o mașină, nu pentru mobilă nouă, ci pentru o singură zi: ziua mea de 60 de ani. Visam la ea ca la o răsplată pentru toate sacrificiile mele. Să văd rudele și prietenii adunați în jurul meu, să dansez fără griji, să râd din toată inima.

Dar acum, când visul meu devenise realitate, mă simțeam vinovată. Rareș și Camelia mă priveau ca pe un copil răsfățat care a făcut o prostie.

— Mamă, nu vreau să te cert, dar nu înțeleg cum ai putut să fii atât de egoistă, a spus Rareș încet.

M-am ridicat brusc de pe scaun. „Egoistă? Eu? Am renunțat la tot pentru tine! Niciodată nu mi-am cumpărat ceva scump, niciodată nu m-am gândit la mine!”

Camelia a dat ochii peste cap. „Poate era timpul să te gândești și la noi.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din bucătărie și m-am dus pe balcon. Era noapte deja, iar luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești pâlpâiau ca niște licurici obosiți. M-am sprijinit de balustradă și am plâns în tăcere.

Mi-am amintit de copilăria lui Rareș: cum îi coseam hainele pentru școală din resturi de materiale, cum îi făceam pachețel cu ce aveam prin casă. Îmi amintesc când a intrat la facultate și am vândut verigheta ca să-i plătesc chiria în București. Niciodată nu mi-a reproșat nimic atunci.

Dar acum era alt om. Când s-a căsătorit cu Camelia, am sperat că vom fi o familie unită. Dar ea mereu a avut pretenții: vacanțe la mare, electrocasnice noi, haine de firmă pentru copilul lor, Vlad. Eu nu am avut niciodată așa ceva.

A doua zi după petrecere, Rareș nu mi-a mai dat niciun semn. Camelia mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ai fost fericită. Noi suntem dezamăgiți.”

Au trecut săptămâni fără să-i văd sau să-i aud. M-am dus la grădiniță să-l iau pe Vlad într-o zi și educatoarea mi-a spus că Rareș a lăsat vorbă să nu-l mai iau eu.

Am început să mă întreb dacă am greșit atât de tare. Oare chiar nu meritam o zi doar pentru mine? Oare sacrificiile mele nu mai contează dacă nu le transform în bani pentru ei?

Vecina mea, tanti Lenuța, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.
— Dorina, ce-ai pățit?
— Nu mai știu cine sunt pentru familia mea…
Ea m-a strâns de mână: „Copiii uită repede cât ai tras pentru ei. Dar tu nu trebuie să uiți cine ești.”

Într-o duminică am primit un telefon scurt de la Rareș:
— Mamă… Vlad te întreabă de ce nu mai vii la el.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Pentru că voi nu mai vreți să mă vedeți…
A tăcut câteva secunde.
— Poate am exagerat… Dar și tu ai făcut ceva ce nu ne-am așteptat.
— Poate că e timpul să ne spunem ce simțim cu adevărat, Rareș.

Am stabilit să ne vedem la mine acasă. Au venit toți trei. Vlad a fugit direct în brațele mele.
Camelia părea încă supărată, dar Rareș era mai calm.
— Mamă, știu că ai muncit mult… Dar noi chiar avem nevoie de ajutorul tău.
— Și eu am avut nevoie de voi… măcar o dată să mă susțineți fără să cereți ceva la schimb.

Am stat ore întregi de vorbă. Am plâns toți trei. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar Rareș a promis că va încerca să mă înțeleagă mai mult. Camelia încă mă privește cu răceală, dar Vlad mă strigă mereu la telefon.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău. Poate că într-o familie trebuie să existe echilibru între dăruire și recunoștință… Dar cine stabilește unde e limita? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți sau avem dreptul la o zi doar pentru noi?

Voi ce credeți? E greșit ca o mamă să-și permită o clipă de fericire după o viață de sacrificii? Sau ar trebui mereu să punem familia pe primul loc?