Între dragoste și sufocare: Povestea unei fiice care vrea să respire

— Irina, nu pleci nicăieri până nu-ți iei puloverul! răsună vocea mamei din hol, în timp ce încerc să-mi trag adidașii pe fugă. E sfârșit de aprilie, soarele abia a ieșit după o săptămână de ploi, iar eu am 23 de ani. Dar pentru mama, sunt tot fetița care poate răci dacă bate vântul.

— Mamă, e cald afară! Nu mai sunt copil, pot să decid singură, îi spun printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul. Dar știu deja ce urmează: privirea ei rănită, mâinile care tremură ușor, lacrimile care îi apar instantaneu în ochi.

— Nu înțelegi că îmi pasă? Dacă pățești ceva? Dacă răcești? Dacă… dacă…

Închid ușa în urma mea, dar cuvintele ei mă urmăresc ca o umbră. Mă simt vinovată și furioasă în același timp. De câte ori încerc să-mi iau viața în propriile mâini, mama suferă. Și nu doar suferă — plânge, mă imploră să o las să aibă grijă de mine, ca și cum rolul ei de mamă ar depinde de fiecare decizie pe care o ia în locul meu.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor. Tata a plecat când aveam șase ani, iar mama a rămas singură cu mine. De atunci, a făcut totul pentru mine: mi-a ales hainele, mi-a făcut temele, mi-a interzis să merg la petreceri sau să dorm la prietene. Când am vrut să mă înscriu la dansuri, a venit cu mine la fiecare repetiție și stătea pe margine, corectându-mă cu privirea. Când am vrut să merg la munte cu colegii de liceu, a sunat fiecare părinte să se asigure că totul e „sigur”.

La început, credeam că așa e normal. Toate mamele prietenelor mele erau grijulii, dar niciuna nu le verifica telefonul sau nu le citea jurnalul. În clasa a zecea, când am avut primul iubit — Radu — mama l-a invitat la noi acasă „să-l cunoască”. Apoi l-a întrebat direct dacă are intenții serioase cu mine. M-am simțit atât de rușinată încât am rupt relația după două săptămâni.

Anii au trecut și am încercat să mă adaptez. Am mințit-o că merg la bibliotecă atunci când ieșeam cu fetele în oraș. Am ascuns notele proaste ca să nu o dezamăgesc. Dar cu cât încercam mai mult să-mi ascund viața, cu atât simțeam că mă sufoc.

Când am intrat la facultate, la Litere, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar mama venea zilnic la cămin cu pachete de mâncare și haine curate. Îmi făcea patul, îmi aranja biroul și îmi verifica agenda. Colegele râdeau pe ascuns, iar eu mă simțeam ca un copil de grădiniță.

Într-o seară, după un seminar lung, am găsit-o pe mama așteptându-mă pe bancă în fața căminului. Avea ochii roșii și tremura ușor.

— Irina, nu mai pot! Nu mă mai lași să te ajut cu nimic! Nu mai ai nevoie de mine…

M-am așezat lângă ea și am simțit cum mi se strânge inima. O iubeam enorm, dar nu mai puteam trăi sub aripa ei grea.

— Mamă, am nevoie să fiu eu însămi. Să greșesc singură. Să învăț singură. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi viața ta în locul meu.

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe atât de tare încât abia puteam respira. În acea seară am dormit prost, gândindu-mă dacă nu cumva sunt o fiică nerecunoscătoare.

S-au scurs luni întregi de atunci. Încerc să stabilesc limite: îi spun când pot sau nu pot vorbi la telefon; refuz să-i dau parola la email; îi explic că nu poate veni neanunțată la facultate sau la serviciu. Dar fiecare refuz e o rană pentru ea.

— Irina, tu nu vezi cât te iubesc? De ce mă respingi? Ce-am făcut greșit?

Uneori mă întreb dacă nu cumva mama trăiește prin mine pentru că altceva nu mai are. Nu are prietene apropiate, nu iese nicăieri fără mine. Viața ei s-a redus la grija pentru mine — iar eu mă simt vinovată că vreau să evadez.

Într-o duminică dimineață, când încercam să citesc pe balcon, mama a venit cu o tavă de ceai și prăjituri.

— Am făcut chec cu nuci, știu că-ți place…

— Mulțumesc, mamă… dar vreau doar puțină liniște acum.

A plecat fără un cuvânt și am auzit-o plângând în bucătărie. M-am ridicat și am mers la ea.

— Mamă… hai să vorbim.

S-a uitat la mine cu ochii umflați.

— Nu știu cum să fiu altfel… Tot ce știu e să am grijă de tine.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Poate ar trebui să ai grijă și de tine. Să-ți găsești ceva care să-ți placă. Să ieși cu cineva…

A râs amar:

— Cine să mă mai vrea pe mine? Eu sunt doar mama ta.

M-am simțit atât de neputincioasă! Cum poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat? Cum poți rupe lanțul acesta al dependenței fără să rănești?

Acum stau pe pat și scriu aceste rânduri cu un nod în gât. Îmi iubesc mama mai mult decât orice pe lume, dar uneori dragostea ei mă doare. Oare câți dintre noi trăim sub povara unei iubiri sufocante? Oare cum putem găsi echilibrul între grijă și libertate?