Între două lumi: Când viitorul copilului meu depinde de alegerile altora

— Nu pot să cred că ai ales tocmai familia asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea sacoul pe umeri, pregătit să plece la întâlnirea cu viitoarea lui soție.

Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar în sufrageria noastră mirosea a ceai de tei și a neliniște. Soțul meu, Doru, stătea cu mâinile încrucișate, privind în gol. Vlad, fiul nostru de 27 de ani, părea mai hotărât ca niciodată. Eu, Ana, mama care a crezut mereu că poate controla totul, simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Mamă, nu familia contează, ci fata. O iubesc pe Irina și nu vreau să renunț la ea doar pentru că tatăl ei are probleme.

Probleme? Asta era o subestimare. Prima dată când am mers la ei acasă, domnul Munteanu ne-a întâmpinat cu obrajii roșii și mirosind puternic a alcool. A încercat să ne îmbrățișeze pe toți, dar s-a împiedicat de covor și aproape a căzut peste masa cu prăjituri. Soția lui, doamna Munteanu, încerca să salveze aparențele, dar ochii ei triști spuneau totul.

— Vlad, gândește-te bine! Nu vreau să te văd suferind din cauza alegerilor altora. Ce fel de familie crezi că vei avea? am continuat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Mamă, nu vreau să trăiesc după prejudecățile tale! Irina nu e tatăl ei. Și dacă tu ai fi fost judecată după greșelile bunicului?

M-a durut. Pentru că știam ce înseamnă să fii judecat. Tatăl meu fusese și el un om cu probleme cu băutura. Am muncit toată viața să mă desprind de acea umbră. Dar tocmai de aceea voiam să-l protejez pe Vlad.

Seara aceea a fost începutul unei rupturi între noi. Vlad a început să lipsească tot mai des de acasă. Îl vedeam doar dimineața devreme sau târziu în noapte, când intra tiptil în cameră. Eu mă prefăceam că dorm, dar inima îmi bătea nebunește.

Într-o duminică, Irina a venit la noi. Era timidă, cu ochii mari și triști. Am încercat să fiu amabilă:

— Irina, dragă, vrei o prăjitură?

— Mulțumesc… Nu prea mănânc dulciuri.

Apoi s-a uitat la mine și a spus încet:

— Știu că nu mă vreți aici. Știu ce credeți despre familia mea.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu voiam să fiu acea mamă care rănește fără să vrea.

— Irina, nu e vorba despre tine… E vorba despre grijile mele pentru Vlad.

Ea a zâmbit trist:

— Și eu am avut grijile astea toată viața mea pentru mama mea.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe Irina nu ca pe „fata unui alcoolic”, ci ca pe o tânără care a crescut într-o luptă continuă pentru normalitate.

În zilele următoare, discuțiile cu Doru au devenit tot mai tensionate.

— Ana, poate ar trebui să-i lăsăm să-și trăiască viața. Poate noi suntem cei care greșim acum.

— Doru, nu pot! Dacă Vlad va suferi? Dacă va ajunge ca mine, să-și urască trecutul?

— Sau poate va reuși să construiască ceva mai bun tocmai pentru că știe ce înseamnă durerea…

Nu puteam accepta ideea asta. Am început să mă implic tot mai mult în viața lor: îi sunam des pe Vlad și Irina, le dădeam sfaturi nesolicitate despre organizarea nunții, despre cum ar trebui să gestioneze relația cu părinții ei. Vlad s-a îndepărtat și mai mult.

Într-o seară, m-a sunat plângând:

— Mamă, te rog… Lasă-mă să fiu fericit! Nu vreau să aleg între tine și Irina!

Atunci am realizat cât rău puteam face din prea multă dragoste. Am plâns toată noaptea. Dimineața am mers la biserică și m-am rugat pentru putere și înțelepciune.

Câteva zile mai târziu, domnul Munteanu a ajuns la spital din cauza unei crize hepatice severe. Irina era distrusă. Vlad m-a rugat să mergem împreună la spital.

Când am intrat în salon și l-am văzut pe acel om fragil, abia conștient, mi-am dat seama cât de ușor e să judeci din afară. Irina îi ținea mâna și îi șoptea ceva la ureche. Vlad o ținea strâns de umeri.

În acel moment am înțeles: nu putem controla viețile copiilor noștri. Putem doar să fim acolo când au nevoie de noi.

Nunta lor a fost simplă și frumoasă. Domnul Munteanu nu a putut participa, dar Irina a dansat cu Vlad sub privirile noastre emoționate.

Acum mă uit la ei și mă întreb: oare cât rău facem atunci când încercăm să-i protejăm pe cei dragi cu orice preț? Nu cumva dragostea adevărată înseamnă să-i lăsăm să-și trăiască propriile alegeri?

Ce ați fi făcut voi în locul meu?