Cât de Greu Poate Fi un Pahar cu Apă?

— Cât de greu poate fi un pahar cu apă? am întrebat, ținându-l în mână, tremurând ușor. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să citească dincolo de zâmbetul meu forțat.

— Ce întrebare e asta, Ilinca? Un pahar cu apă nu cântărește nimic, dacă nu-l ții prea mult, a răspuns ea, fără să bănuiască furtuna din sufletul meu.

Eram la masa din bucătărie, într-o seară de iarnă, când liniștea casei noastre din Ploiești era spartă doar de ticăitul ceasului și de gândurile mele. Tata citea ziarul, fratele meu, Vlad, se juca pe telefon, iar eu mă simțeam prinsă între așteptările lor și propriile mele eșecuri. De câteva luni, totul părea să se năruiască: nu am intrat la facultatea pe care și-o dorea tata pentru mine, prietena mea cea mai bună s-a mutat la Cluj și simțeam că nu mai am niciun rost.

— Ilinca, ai adus notele de la simulare? a întrebat tata fără să ridice privirea din ziar.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am scos foaia mototolită din ghiozdan și i-am întins-o. A privit-o preț de câteva secunde, apoi a oftat adânc.

— Matematică: 6. Română: 7. Biologie: 5. Ce-i asta? Tu nu vezi că te joci cu viitorul tău?

Mama a încercat să intervină:

— Poate e obosită, poate are nevoie de o pauză…

— Pauză? Pauză au cei care muncesc! a răbufnit tata. Eu la vârsta ta munceam pe șantier vara ca să am bani de cărți!

M-am ridicat brusc de la masă, cu paharul încă în mână. Am ieșit pe balcon, simțind frigul mușcându-mi obrajii. Am privit apa din pahar cum tremura odată cu mâna mea. Cât de greu poate fi un pahar cu apă? Dacă îl ții destul de mult, devine insuportabil.

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu „fata perfectă”: premiantă la școală, ascultătoare acasă, mereu cu zâmbetul pe buze. Dar în interior mă simțeam ca o frunză uscată, gata să se rupă la prima adiere.

A doua zi la liceu, colega mea Ana m-a prins de mână pe hol.

— Ilinca, ce-ai pățit? Pari absentă de câteva zile…

— Nimic… doar că… simt că nu mai pot. Parcă totul e prea greu.

Ana m-a privit cu blândețe:

— Știi ce mi-a zis odată bunica mea? Că grijile sunt ca un pahar cu apă: dacă îl ții o clipă, nu-i nimic; dacă îl ții o oră, te doare mâna; dacă îl ții o zi întreagă, simți că nu mai poți. Trebuie să-l lași jos din când în când.

Am zâmbit amar. Era exact ce simțeam și eu, dar nu găseam curajul să las paharul jos. Cum să le spun alor mei că nu vreau să dau la Medicină? Cum să recunosc că nu sunt atât de puternică pe cât cred ei?

Seara următoare, tata a venit acasă mai devreme. M-a chemat în sufragerie.

— Ilinca, hai să vorbim ca doi oameni mari.

M-am așezat pe canapea, cu inima bătându-mi nebunește.

— Știu că pun presiune pe tine. Dar vreau să fii cineva în viață. Să nu ajungi ca mine.

L-am privit pentru prima dată altfel: nu ca pe un tiran, ci ca pe un om care cară propriile lui pahare grele.

— Tata… eu nu vreau să dau la Medicină. Nu pot. Nu mă văd făcând asta toată viața.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Atunci ce vrei să faci?

— Vreau să scriu. Vreau să fiu jurnalistă sau poate profesoară…

A dat din cap încet:

— E greu în România pentru scriitori. Dar dacă asta vrei… promite-mi doar că vei da tot ce poți.

Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă. Pentru prima dată în luni de zile am dormit liniștită.

Au trecut ani de atunci. Am terminat Literele la București și acum predau limba română la un liceu din orașul natal. Tata încă oftează când vede salariul meu mic sau când vecinii se laudă cu copiii lor medici sau avocați. Dar mama îmi citește articolele și mă sună după fiecare concurs la care particip cu elevii mei.

Uneori mă gândesc la acel pahar cu apă și la cât de greu era când îl țineam singură. Acum știu că uneori trebuie doar să-l lași jos sau să-l împarți cu cineva drag.

Oare câți dintre noi ținem pahare invizibile în mâini fără să știm că putem renunța la ele? Tu ce ai face dacă ai putea lăsa jos greutatea care te apasă?